Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

LI TAI-PE - Şopotul apelor


Abia şopteşte unda
În ceasul vesperal.
Îşi oglindeşte luna
De toamnă chipul pal.

Şi-atât e de adâncă
Tăcerea, că aud
Cum lotusul suspină
Pe-adâncul lac din sud ...

Şi parcă îmi şopteşte
Cu glasul stins, mereu,
De-adânca lui tristeţe
Să mă-ntristez şi eu ...

Traducere de Eusebiu Camilar

LI TAI-PE - Pinul cel tânăr


Creştea lângă veranda
De sud, şi-l admiram,
Un pin cu cetini dese,
Nebiruit la ram.

Şi vârful, zi şi noapte,
Foşnea în vântul lin,
Melodios şi dulce
Foşnea vânjosul pin.

Pe rădăcini stă muşchiul
În cârlionţi zglobii ;
Coroana lui, doar valuri
Adânci, liliachii ...

Şi cum foşnea din ramuri
Uşor, în vântul lin,
Parcă vedeam cum creşte
Mereu, frumosul pin.

Şi poate ani va creşte
Şi secole la rând,
Şi nourii o dată
Cu vârful străbătând !

Traducere de Eusebiu Camilar

LI TAI-PE - La o ceaşcă de vin


Te sfătuiesc : ascultă
Înţelepciunea mea !
Te-aşteaptă ceaşca plină !
Ridic-o, deci, şi bea !

N-auzi ? Şi vântul parcă
Oftează de necaz !
Până şi vântul râde
De tine, că eşti treaz !

Te uită ce bogată
E Firea, uneori ...
Şi arborii deschis-au
Ca nişte ochi de flori,

Şi susură din ramuri,
Şi din frunzişuri moi ;
Cu ochi de flori se uită
La ierburi şi la noi ...

În linul ceas al serii,
Aproape, în boschet,
S-a furişat un gangur,
Şi fluieră încet ...

În ceştile de aur,
În limpedele vin,
Încet răsare luna,
Cu discul ei deplin !

Te sfătuiesc : ascultă
Înţelepciunea mea :
Te-aşteaptă ceaşca plină
Ridic-o, deci, şi bea.

Căci toate trec, şi toate
Se duc spre nicăieri !
Toţi oamenii aceştia
Erau copii mai ieri !

Să dăm pe gât, şi vinul,
Şi luna prinsă-n ceşti,
Căci azi sunt albi la tâmple
Toţi oamenii aceşti !

Demult căzu seraiul
Cel mare, în ruini !
Şi sălile celebre
S-au potopit de spini,

În lungul zilei, cerbii
Aleargă în tumult,
Pe Marile Terase
Vestite, de demult ...

O, numai timpul singur
E fără de sfârşit !
Şi demnitari muriră,
Şi hanii au murit !

O, numai timpul singur
E fără de hotar !
Pe prăfuite ziduri
Se lasă noaptea, iar ...

Te sfătuiesc, ascultă :
Înţelepciunea mea !
Te-aşteaptă ceaşca plină !
Ridic-o, deci, şi bea !

Demult, în alte vremi
Adâncuri de genuni,
S-au risipit seraiuri
Celebre, şi străbuni !

Traducere de Eusebiu Camilar

LI TAI-PE - Su U*


*erou chinez din timpul dinastiei Han de Apus.
În anul 100 î.e.n. împăratul U-di l-a trimis ca ambasador al Chinei la triburile siunnu ;
hunii l-au vârât în temniţă, apoi l-au surghiunit să pască oile lângă lacul Baikal.

Atunci când a căzut prins, în vitrega robie varvară,
A pătimit zece ani, ca un vai de el, în străinare fără ţară.
Dar oricât de aprig a fost jugul sclaviei, în mari umiliri îndurat,
Nicicând credinţa juruită legiuitului stăpân n-a lepădat.
Cu dor arzător prinsul privea cum stolurile săgetau cerul de primăvară,
Zborul gâştelor călătoare amintindu-i de draga ţară,
De unde zadarnic aştepta mereu o slovă, o veste, o carte ;
Aripele se răvăşeau în slavi, dar neîndurate treceau fâlfâind mai departe.
Pe urma oşteanul a fost făcut slugă, silit, cioban de oi, să cutreiere în păstorie
Într-un tărâm sterp şi sărac, prin ţinuturi de necuprinsă pustie.
Acolo, între lanţul de munţi şi ruginita câmpie nisipoasă,
Îl rodea aleanul singurătăţii, cu dor de ţară şi dor de casă,
Şi nu o dată, minţindu-şi foamea, în toiul iernii flămânde, mânca zăpezi,
Blestemând soarta nedreaptă, într-a’ nenorocului amare dovezi ;
Iar la arşiţa verilor cenuşite, ca să-şi mai stingă buzele uscate,
Sorbea jilăveala ce duhnea încropită, în coclirea smârcurilor sărate.
Abia apoi, când îşi pierduse nădejdea, într-un târziu, fu slobod să plece :
Nu mai ştia pe unde s-apuce, şi calea întoarcerii încotro mai trece.
Numai după îndelungata şovăire, târându-şi paşii, către miazănoapte a plecat ...
Şi iar şi-a amintit de sălbaticele geruri, de viscole ce l-au degerat.
Însă de foamea ce-l făcea să leşine şi-a amintit cu ruşine, pân’ la sfârşit,
Când i-a fost dat să-şi razeme fruntea pe umărul prietenului reîntâlnit.
Atuncea, fără a se destăinui altfel, porniră amândoi în hohote a plânge,
Iar lacrimile, podidite în neştire, se preschimbară-n stropi de sânge.

Traducere de Adrian Maniu

LI TAI-PE - Poetul gândind să plece la o ţiitoare


Să-ţi pierzi în cântec tinereţea toată
Irosind vremea, pe-o zi ca asta luminată,
Numai ca să proslăveşti strălucirea unui obraz ?
Dar până nu ţi-ai dat de-a bine seama,
Te-a şi ajuns al bătrâneţilor necaz.
Hei, ce ne pasă, doară
Ne desfătăm deplin în primăvară !

Cuvintele dragi anume pregătite pentru la despărţire
Ne încarcă mai tare sufletele cu mâhnire,
Încât silim să minţim veselire.
Nehotărâţi ne perindăm
Ici-colo, fără ţintă în plimbare,
În loc să ne tot minunăm
De prunul şi de piersicul în floare
Şi să sorbim cucernici o licoare-mbătătoare.

Când o cintează să cânte mai cutează,
Din neguri muntele se-nseninează.

Acum în amurg se lasă linişte desăvârşită,
Pădurea-i urgisită,
Stufăria pustiită,
Coliba părăsită,
Tinda pentru totdeuna zăvorâtă.

Traducere de Adrian Maniu
 

LI TAI-PE - Cântecul fluviului


De câtă vreme lunec
Tăcut, pe fluviu-n jos,
În luntrea mea uşoară
Din lemn de abanos ?

Stă flautul alături,
Şi vântul uşurel
Abia, abia suspină
Trecând încet prin el.

Dă-mi vin! Să piară-n noapte
Trecutu-ntunecos,
Ca umbra unui lotus
Pe malul mătăsos ...

Comoara mea e luntrea,
Un vis trecând prin vad,
Şi vinu-aşa de dulce
Şi flautul de jad ...

Sărută-mă ! Pământul
Cu cerul ţi-l aştern ...
Prin tine, doar, Iubire,
Voi fi şi eu etern.


Traducere de Eusebiu Camilar

LI TAI-PE - Tinereţe


Bătea un vânt de seară.
Se desprimăvăra.
Un călăreţ pe Drumul
Mormintelor trecea.

Îngândurat feciorul
La pas mâna întâi,
Apoi ca o furtună
Trecea galop prin văi.

Se-nvolburau în urma-i
Frunzare alburii,
Ca un talaz sălbatec
Al unei vijelii ...

Şi s-a oprit deodată:
« Dar incotro? Ce drum
Al lumii nesfârşite
Să mai apuc de-acum ? »

Şi sta la o răscruce,
Pe gânduri. Şovăia ...
Râs auriu de fată
Deodată auzea ...

« De drumurile lumii
Nici nu mai vreau să ştiu ! »
Şi-a-ntors încet fugarul
Spre râsul auriu ...

Traducere de Eusebiu Camilar
 

LI TAI-PE - Gânduri de toamnă


Cad frunzele, într-o perdea gălbue.
De pe terasă vrut-am să privesc,
Prin zborul lor, statura ta, dar nu e ;
Doar muntele departe îl zăresc ...

Sunt singură şi dorul tău mă cheamă ...
Cad frunzele, şi eu oftez prelung.
Nici nourii la tine nu ajung,
Căci toţi, deasupra mării, se destramă ...

Şi vesti de groază vin dinspre câmpie :
Asupra lumii iar barbarii cad !
S-a-ntors trimisul nostru din solie,
Cu veste rea, la Porţile de Jad !

Cu oştile ce face Hanul, oare ?
În răsărit veni-vor, la hotar ?
Sâ cainez sau nu, căzuta floare ?
Sunt singură de mult, şi-i toamnă iar ...
 
Traducere de Eusebiu Camilar
 

LI TAI-PE - De pe « Ţărmul tomnatec » poetul scrie către soţia lui


Mereu, tot mai departe,
Pe alte căi, mergând,
N-am parte de odihnă
Niciunde şi nicicând!

Nestăvilit mă duce
Al pribegiei val,
Mereu, tot mai departe
De locul meu natal ...

Acuma, doar o luntre
E adăpostul meu
Şi-s trist nespus, şi apa
Mă leagănă mereu.

Şi-ţi scriu scrisoarea asta
Şi lăcrămez spre ea,
Şi-s trist nespus, şi tristă
E şi scrisoarea mea !

Nu ne-a fost dat, soţie,
Nedespărţiţi să fim,
Prin lume, împreună,
Aşa, să pribegim !

Rămasă-n miazănoapte,
Departe eşti de-aci,
Iar eu oftez, într-una
Mergând spre miazăzi ...

Trei ani s-au scurs din ziua
Când i-am lăsat pe-ai mei.
Nimic nu ştiu de tine,
Şi-acasă nu ştiu ce-i.

Şi palid sunt la faţă,
Bătut de vântul crunt,
Şi de mâhniri prea multe
La tâmple sunt cărunt,

Şi în zadar mai caut
Cuvântul minunat,
O, scumpa mea soţie,
Să-ntinereşti deodat’!

Un oaspe beat, la mine
A fost cândva, demult ...
Din mână « Peştişorul
În cinci culori » i-am smuls

Şi-am plâns cumplit, cu glasul
De disperare spart,
Când ţi-am văzut scrisoarea
Cu semne de brocart!

Cu cât citeam, un geamăt
Mă sugruma în gât !
Din hieroglife, lacrimi
De foc au izvorât ...

Primitu-ţi-am scrisoarea
Cu semne de brocart.
Departe eşti, şi sute
De ape ne despart ;

Cărarile, într-una,
Mă duc spre miazăzi.
Şi, poate, alte sute
De munţi, ne-or despărţi.

Lăsa-voi alte râuri
Şi munţi, în drumul meu,
Dar gândurile noastre
Alături sunt, mereu ...
  
Traducere de Eusebiu Camilar
 

LI TAI-PE - Pavilionul de porţelan


Pavilionul verde,
Înalt, de porţelan,

Lucea superb, departe,
Pe lacul diafan.

Ducea până la dânsul
Un pod de jad, întins

Ca blana unui tigru
În pânda lui surprins.

Acolo, în tăcere,
În serile târzii,

Şedeau câţiva prieteni
În mantii aurii,

Tăcuţi şedeau acolo
Prietenii aceşti.

Se înclinau spre masă
Când beau adânc din ceşti.

Grăiau încet, arare,
Profund, şopotitor,

Să nu trezească noaptea
Cumva, cu glasul lor!

Tăceau, apoi pe gânduri
Prietenii aceşti.

Se înclinau spre masă
Când beau adânc din ceşti.

Şi se vedea-n adâncul
Acela diafan,

Răsfrânt, pavilionul
Înalt, de porţelan,

Şi se vedeau adese,
Răsfrânţi în limpezimi,

Cum beau câţiva prieteni,
Acolo-n adâncimi.

(LI TAI-PE 701-762)

Li TAI-PE - Improvizaţie


Rochia ei - un nor.
Obrazul - floare.
Vând îmiresmat, uşor,
Primăvară - dor!
Sus, la munte, de-ar fi ea,
Nu mă-ncumet a-l urca.
Lunii când se va-nclina,
Eu departe m-oi afla,
Primăvară - dor...

 (LI TAI-PE 701-762)

LI TAI-PE - Hoinărind pe malul pârăului


În sfârşit, cu munţii
Numai, singur sunt!
Murmură pârâul vesel,
Şi eu cânt !

Hai, pârâu ! Aleargă
Mai clocotitor !
Am scăpat de oameni
Şi de răul lor !

E mai greu suişul,
Nouri dau tarcol.
Stâncile par gata
Să se zvârle-n gol ...

Sare unda, sare
De pe stânci pe stânci !
Hai, pârâu, prin alte
Văi şi mai adânci !

Florile, pe maluri,
Sunt nespus de vii,
Când le bat, uşoare
Ceţuri aurii ...

Aş rămâne, lanţuri
De vieţi în şir,
Să alerg cu unda,
Flori să tot admir ...

Dar coboară noaptea
Neagră, pe platou.
Trebuie, la oameni
Să mă-ntorc din nou !

(LI TAI-PE 701-762)

Li TAI-PE - Cascada din munţii Lu


Departe-n munţi, amurgul
Scânteietor pierea:

După albastre ceţuri
Abia mai pâlpâia.

Şi mă uitam la munţii
Pierduţi în albăstrimi.

Priveam tăcut cascade
Căzând din înălţimi:

Cum tocmai de sub nouri
Cascada se-azvârlea,

Şi prin albaştri codri
De sus, se prăvălea,

Părea că de pe ceruri,
În pulberi puhoind,

Se prăbuşeşte Calea
Lactee, scânteind... 


(LI TAI-PE 701-762)

 

LI TAI-PE - Cântec pământului, bând şi tânguind pentru jalea ţărânii


Atunci când pătimirea-n lume s-a ivit,
grădina sufletului s-a părăginit
şi bucuria cântecelor a pierit, s-a veştejit.

Că viaţa e neagră,
dar moartea mai neagră!

Stăpân vremelnic ăstei vetre primitoare
cât are-mbelşugare,
în crama adăpostitoare
cu vinul auriu
şi alăuta mea alăturea mă ţiu!

La locul lui e zbârnâitul strunei când goleşti paharul.
Asemeni îndeletniciri stârnesc întotdeauna harul.

Paharul plin
cu vin
pe-ndelete sorbit
la ceas chibzuit
e mai preţuit
decât oricare altă avuţie
pe astă pământeană-mpărăţie.

Că viaţa e neagră,
dar moartea mai neagră.

O fi albastrul slăvilor înţelepţească veşnicie...
dar rostul ţărânei cât o să mai ţie,
ca floare să răsară
în orice primăvară ?

Tu, omule nătâng, au ce te socoteşti ?
Doar nu ţi-e-ngăduit alt veac să mai trăieşti
în putredă deşertăciunea lumii !

Priveşte numai spre adâncul humii
atunci când bate raza lunii:
jos pe-a` mormintelor ponoară
o iazmă hâdă se strecoară,
ce hăuleşte,
tânguieşte,
văicăreşte,
iar adierea însăşi mierea vieţii iroseşte.

Acum, dragi oaspeţi, pregătiţi-vă, bând vinul,
sfârşească-se odată chinul,
amarul,
paharul
golindu-l pân` la fund, şi istovind suspinul...

Că viaţa e neagră,
dar moartea mai neagră!


traducere de Adrian Maniu






(LI TAI-PE 701-762)

Li TAI-PE - Cu vinu-n faţă


Prietene, ridică pocalu-aşa ca mine!
Simţi vânt de primăvară surâzător cum vine?
Şi piersicii şi prunii prieteni vechi spre noi
Închină cupa florii şi o deschid apoi.
În arbori verzi sunt grauri. Aud cântare trează.
Pe aur de pocale şi luna scânteiază.
Eram mai ieri ce tineri cu-obraz copilăresc
Şi astăzi fire albe pe tâmple se ivesc.
Mărăciniş sufocă vechiul palat regesc,
Iar cerbii pe terasa Kusu senin păşesc.
Odinioară-aicea doar prinţi şi împăraţi –
Acum domneşte colbul, păianjeni aninaţi.
De ce licoarea asta să nu cutezi s-o bei?
Vezi doar, cu toţii pierit-au. Nu-i unul dintre ei.


(LI TAI-PE 701-762)

LI TAI-PE - De unul singur beau sub lună (II)


O, dacă cerurile înseşi
n-ar fi ţinut la cinste vinul,
Stelele Vinului, vă-ntreb,
ar mai împodobi seninul?
O, dacă oamenii cei vechi
n-ar fi avut spre vin chemare,
Izvorul Vinului cel viu
ne-ar mai răsfrânge setea oare?
Iar dacă ceruri şi pământ
găsiră drept să-l îndrăgească
de ce nu ne-am muia şi noi
în cupe buzele de iască?
Cei vechi beau cu-ncântare vin,
ades nesocotind tainul.
Sarea pământului acest
pentru-nţelepţi era tot vinul.
Şi, dacă sfinţi şi înţelepţi
iubiră vinu-ntotdeauna,
ce să mai căutăm în cer?
Să bem aici, că e totuna.
Trei cupe daţi-mi şi cutez
pe jos să-nfrunt nemărginirea;
un dou de-mi daţi, aş învăţa
să mă îngemănez cu firea.
Deci, dragi prieteni, despre vin –
ales izvor de poezie –
celor scrobiţi nu le vorbiţi,
că nu pricep. Vorbiţi-mi mie.


(LI TAI-PE 701-762)

LI TAI-PE - De unul singur beau sub lună (I)


Pe strat de flori am pus ulciorul
înmiresmat şi plin.
Ci singur în tăcerea nopţii
să mă desfăt cu vin?
Drept comesean chemat-am luna
cu nimbu-i de scântei,
ba umbra încă mi-am chemat
şi, iată, suntem trei.
Oare, mă-ntreb, să ştie bea
în rând cu mine luna
ori umbra, chiar dacă de-un veac
mă însoţeşte-ntruna?
Umbra şi luna sunt oricum
de-a pururi împreună,
aşa că, oaspeţi dragi, să bem!
Bea, umbră, şi bea, lună!
Încep să cânt şi luna-n tact
se leagănă, cochetă,
să dănţui prind şi umbra mea
zănatic mă repetă.
Şi chefuirăm cot la cot
ca-n vremile de glorii
şi pe trustrei pe trei cărări
ne răzleţiră zorii.
Rămas-am iar înstrăinat
pribeag pe căi sihastre
până la marele popas
de dincolo de astre.


(LI TAI-PE 701-762)

Du Fu - Şoimul cu pliscul larg deschis


Cumplită-i soarta
şoimului bolnav!
Batjocura-l pândeşte
orişiunde;
noaptea,
pe malul râului gângav,
un arbore
durerea i-o ascunde.
Ziua,
mai pare-ameninţător,
e încă vrednic
groază să inspire:
gâşte înfricoşate,
laşe ciori
zadarnic fug
de tulburea-i privire.
Înaripatul
cerului cuţit
silit e umilinţa
s-o înveţe.
Penetul
într-atât i s-a rărit,
că nu-l mai poţi privi
fără tristeţe.
Iată-l
pe zi ce trece mai sfârşit:
şi-un uliu-i poate
căuta gâlceavă.
Odinioară,
cel acum smerit
cu vulturii se întrecea
în slavă.
Munţii se-ntunecă
în asfinţit,
vântul ursuz
goneşte valuri sure,
pe Himalaia
urşii-au adormit,
ies şerpii
din desişuri de pădure.
Ca piatra
peste pradă-ar fi căzut,
de nu i-ar fi
aripa dreaptă ruptă:
eroul boltei piere
abătut,
ucis de viaţă fără luptă.


(Du Fu 712-770 ) 

Du Fu - Chiparosul bolnav


Era chiparosul a obştei
mândrie,
coroana lui părea
un baldachin,
iar el
ca un dragon domnea-n câmpie,
stăpân pe vânturi,
neclintit, deplin.
La umbra lui cea grea,
în miez de vară,
se adunau din jur la sfat
moşnegi.
Cum să ghiceşti
că el trăgea să moară,
supus unor
necruţătoare legi?
Cum fremăta,
puternic în amiază,
tristeţii neplătindu-i bir
nicicând!
Şi iată,
rădăcinile cedează,
cad crengile,
ca poamele, pe rând.
Un fenix purpuriu,
căinându-şi puii,
se vaietă,
precum la cimitir.
Doar bufniţei
de-acum a plânge nu i-i:
i-a şi căzut o bortă
sub priviri.
Un călător
venit din lumea largă
priveşte gânditor
copacu-nfrânt,
vrând să cunoască
şi să înţeleagă
ce legi domnesc în cer şi pe pământ.


(Du Fu 712-770 ) 

Du Fu - Greierul


Neînsemnat, plăpând,
uşor,
în ierburi nevăzută
trişcă,
glăscioru-i trist
adeseori
ne-nseninează
şi ne mişcă.
Ziua
domneşte peste hat,
iar noaptea
simţi cu duioşie
că, nu ştiu cum ajuns
sub pat,
îţi cântă-n taină
numai ţie.
Eu zac departe,
în pustii,
şi lacrimile-mi curg
amare.
Dor de nevastă
şi copii
mă sfâşâie
fără-ndurare.
Plâng strune,
flautele gem,
e cântul lor
fără pereche,
dar eu
drept alinare chem
acest glas viu
în ceas de veghe.


(Du Fu 712-770 )

DU FU - Licuriciul


Din ierburi putrezite
răsărit,
fugar de soare,
beznei duce dorul.
Sărac i-i sclipătul
pentru citit,
dar fericeşte-n noapte
călătorul.
Când ploi revarsă
nemilosul cer,
îl scapă de primejdie
copacul.
Oare când crapă pietrele
de ger
unde găseşte crezământ, săracul?


(Du Fu - 712-770)

Emile Verhaeren - Vântul


Pe-ntinse bălării, la nesfârşit
Vuieşte vântul de noiembre!
Pe bălării, la nesfârşit,
Vântu-a venit.
Se frânge-n ramuri, se sfâşie
Din burg în burg, în vijelie,
Vântul vui,
Vântul sălbatic de noiembre!

Fântâni de ferme,
Cu scripeţi şi găleţi de fier
Scrâşnesc,
Pe la fântâni de ferme,
Găleţi şi scripete
Scrâşnesc, scot ţipete,
Cu moartea-n jalea lor gemând spre cer.
Vântul repede peste râu
Foi de mesteceni fără frâu,
Vântul sălbatic de noiembre;
Vântul muşcă din ramuri
Cuiburi de păsări;
Vântul răzuie fier
Şi piaptănă în zări troiene,
Turbat, bătrânei ierni cu ger,
Ros de turbare, vântul,
Vântul sălbatic de noiembre!
În staulele povârnite
Pătratele de geam cârpite
Bălăbăne zdrenţe-atârnânde,
Geamuri cârpite cu hârtii...
Vântul sălbatic de noiembre!
Pe cel colnic cu iarbă bistră,
De jos în sus, prin gol de zar
De sus în jos, cu fulgerări,
Seceră moara vânt, sinistră,
Seceră moara neagră vântul, vântul,
Vântul sălbatic de noiembre.

Bordeiele în patru labe
Rotind la turle de biserici
Se clatină-n proptele slabe;
Cu streşinile la pământ
Plesnesc în vânt,
În vânt sălbatic de noiembre.

Crucile-n strâmbul cimitir,
Braţe de morţi, crucile-n şir,
Cad cu un zbor adus de vânt,
Abătut negru pe pământ.

Vântul sălbatic de noiembre,
Vântul,
Aţi întâlnit în cale vântul,
În sute de răspântii, poate,
Strigând de frig, suflând de trudă,
Aţi întâlnit în cale vântul,
Spăimosul vânt cu fruntea udă,
În noaptea grea l-aţi întâlnit
Când luna jos a prăbuşit
Şi când, nemaiputând,
Şubrede, satele pe rând,
Urlau ca fiarele la lună
Către furtună?

Pe bălării, la nesfârşit,
Auzi vântul urlând,
Vântul sălbatic de noiembre.

Emile Verhaeren - Laptele


În pivniţa prelungă şi cu tavan scăzut,
Lângă răsuflătoarea ce da spre nord, sunt oale
Lăsând să se răcească, alb, laptele, agale,
În roşul şi rotundul lor pântece de lut.

Le vezi dormind în colţuri de umbră şi ai spune
Că se deschid pe ape stătute, nenufari,
Sau că bucate stau sub capace albe, mari,
Păstrate-n umbră, îngeri la cină să adune.

Butoaie pântecoase pe dublu şir dormind,
Tăvi mari cu şunculiţe şi şuncile-aromind,
Sau caltaboşii, graşii, cu tenul alb, sfielnic,

Şi ninse gros cu zahăr stau tarte negre-n grup
Stârnind turbate pofte în pântece, în trup...
Doar laptele, în faţă, stă rece, feciorelnic.

Cesar Vallejo - Masa


La sfîrşitul luptei,
murind comandantul, veni spre el un om
şi-i zise: „Nu muri, mi-eşti atît de drag!”
Cadavrul însă, vai!, continuă să moară.
Se apropiară doi şi-l rugară din nou:
„Să nu ne laşi! Voinice! Întoarce-te la viaţă!”
Cadavrul însă, vai!, continuă să moară.

Douăzeci, o sută, o mie, cinci sute de mii alergară
strigînd: „Atîta iubire, şi să nu poţi nimic în contra morţii!:
Cadavrul însă, vai!, continuă să moară.

Atunci toţi oamenii pămîntului
îl înconjurară; îi văzu cadavrul trist, adînc mişcat;
se ridică de jos încet,
îmbrăţişă pe primul om; şi începu să meargă…

10 septembrie 1937


traducere Al. Husar


Cesar Vallejo - Agapă


Azi n-a venit nimeni să-ntrebe;
nici nu mi-a cerut nimic în seara aceasta.

N-am văzut nici o floare de cimitir
în atît de vesela litanie a luminilor.
Iartă-mă, Doamne; ce puţin am murit!

În seara aceasta toţi, toţi trec
fără să mă-ntrebe nici să-mi ceară ceva.

Şi eu nu ştiu ce se uită şi rămîne
rău în mîinile mele, ca un lucru străin.

Am ieşit la poartă,
şi-mi vine să le strig tuturor:
De le lipseşte ceva, aici să rămînă!
Pentru că-n toate serile acestei vieţi,
eu nu ştiu cu ce porţi dau de o fată,
şi ceva străin preia sufletul meu.

Azi n-a venit nimeni,
şi ce puţin am murit în această seară.


traducere Al. Husar

Cesare Vallejo - Heralzii negri


Sînt lovituri în viaţă, prea grele… Eu nu ştiu!
Lovituri ca din ura lui Dumnezeu, de-ai crede
că-n faţa lor tot jarul suferinţei
ţi s-ar aruncă-n suflet… Eu nu ştiu!

Puţine sînt, dar sînt… Sapă şanţuri obscure
pe faţa cea mai dură şi cel mai călit spate.
Par mînjii barbari ai năvălirii hune,
sau heralzii negri ce moartea ni-i trimite.

Sînt adînci prăbuşiri a Christilor din suflet,
ale unor credinţe ce blestemate mor.
Sînt răni sîngerînde ca troznetele pîinii
care uitată arde-ntr-o gură de cuptor.

Şi omul… Bietul… bietul! Întoarce ochii parcă
o palmă peste umeri i-ar fi fost izbită,
întoarce smintiţi ochii, şi-ntreaga sa viaţă
i-apare ca o baltă de culpe, într-o clipită.

Sînt lovituri în viaţă, prea grele… Eu nu ştiu!


Traducere de Al. Husar
 

Cesar Vallejo - Voi vorbi despre speranţă


Nu simt această suferinţă ca fiind Cesar Vallejo. Nu sufăr acum ca artist, sau ca om, nici măcar ca simplă finţă vie. Nu simt acestă durere ca un catolic, mahomedan sau ateu. Pur şi simplu sufăr. Dacă nu m-aş numi Cesar Vallejo, tot aş suferi la fel. Dacă n-aş fi artist, tot aş suferi. Dacă n-aş fi om sau pur şi simplu fiinţă vie, tot aş suferi. Dacă n-aş fi nici catolic, nici mahomedan, nici ateu şi tot aş suferi. Astăzi sufăr de undeva de jos. Astăzi pur şi simplu sufăr.

Mă doare fără explicaţii. Durerea mea este atît de adîncă, încît n-a avut nici o dată vreun motiv, nici n-ar avea nevoie vreodată de vreun motiv. Care să-i fie cauza? Care este acel lucru atît de important care a încetat să-i fie cauză? Nimic nu-i e cauză dar nimic nu s-ar putea abţine să-i fie cauză. De ce s-a născut durerea asta aşa singură? Durerea mea vine odată cu vîntul din nord şi vine odată cu vîntul din sud, ca acele ouă hermafrodite pa care nişte păsări rare le ouă uneori în vînt.

Dacă mi-ar muri nevasta, m-ar durea la fel. Dacă mi-ar tăia cineva beregata de la un capăt la altul, m-ar durea la fel. Dacă viaţa, cu alte cuvinte, mi-ar fi alta, m-ar durea la fel. Astăzi sufăr de undeva de sus. Astăzi pur şi simplu sufăr.

Mă uit la pîinea celui flămînd şi văd că foamea lui se îndepărtează atît de mult de durerea mea, încît, dacă n-aş mai mînca nimic pînă mor, cu siguranţă că măcar un fir de iarbă mi-ar răsări pe mormînt. La fel cu îndrăgostitul! Sîngele lui este prea fertil faţă de al meu, care nu are de unde curge şi pe care n-are cine să-l bea.

Pînă astăzi am crezut că toate lucrurile din lume sunt, inevitabil, taţi sau fii. Dar acum stau aici cu durerea mea fără tată şi fără fiu. Nu are spate să apună, are un piept prea mîndru ca să răsară, dacă ai pune-o în vreo cameră întunecată, n-ar lumina şi dacă ai pune-o în vreo cameră luminoasă, n-ar lăsa umbră. Astăzi sufăr fie ce-o mai fi. Astăzi pur şi simplu sufăr.


traducere Paul Doru Mugur

Cesar Vallejo - Poem


Un om merge cu o bucată de pîine pe umăr
Să mai scriu, după asta, despre dublul meu?

Un altul se aşează, se scarpină, scoate un păduche de la subţioară,
îl pocneşte între unghii.
Cum să mai îndrăzneşti să vorbeşti despre psihanaliză?

Altul dă peste mine cu un băţ în mînă.
După asta să mai vorbesc cu doctorul despre Socrate?

Un infirm merge braţ la braţ cu un copil.
Să mai citesc, acum, André Breton?

Altul tremură de frig, tuşeşte, scuipă sînge.
Cum să mai fac vreo aluzie la eul meu profund?

Altul caută prin gunoaie resturi de mîncare, oase.
După asta să mai scriu despre infinit?

Un muncitor cade de pe o schelă, moare şi nu-şi mai mănîncă prînzul.
Să mai inventez rime şi metafore?

Un vînzător îşi înşeală clienţii la cîntar.
După asta să mai vorbesc despre a patra dimensiune?

Un bancher falsifică conturile.
Cu ce faţă să mai plîng la teatru?

Un cerşetor doarme cu un picior sub spate.
După asta, să nu vorbesc despre Picasso?

Unul merge la o înmormîntare suspinînd.
Cum să mai intru în Academie?

Altul îşi curăţă puşca în bucătărie.
Cum să mai îndrăzneşti să vorbeşti despre dincolo?

Altul trece numărînd pe degete. Cum să vorbesc despre non-eu fără să strig?


din volumul postum "Poeme umane" 1939
traducere de Paul Doru Mugur

 

Cesar Vallejo - Mamă, mîine plec la Santiago


Mama, mîine plec la Santago
că să mă spăl în binecuvîntarea şi-n plînsul tău.
Îmi potrivesc dozarea şi roşul
Cu plaga falselor griji.

Acolo mă aşteaptă arcul tău de spaimă,
columnele neliniştilor tale
care încheie viaţa. M-aşteaptă curtea,
coridorul de jos cu podoabele-i
de sărbătoare. M-aşteaptă vechiul tău fotoliu,
acea mobilă bună şi trainică, strînsă în piele
solidă, care adăposteşte, seara să scîrţîie, fesele
strănepoţilor, în curele şi arcuri.
Cern afecţiunile cele mai pure.
Mă răsucesc, n-auzi şuier de sondă?
N-auzi tobă în zori?
Plăsmuiesc cuvintele tale de dragoste
pentru văgăunele acestui pămînt.

O, de s-ar aşeza zburătoarele file
la semnele de carte cele mai depărtate,
la cele mai clare citate.

Aşa, moartă nemuritoare, aşa.
Sub dubla arcadă a sîngelui tău, pe unde
se trece în vîrful picioarelor, de pînă şi tata
ca să pătrundă-aolo,
se face mic, mai mic de jumătate,
de seamănă cu primul meu copil.
Aşa, moartă nemuritoare.
Între colonada osemintelor tale,
ce nu se prăbuşeşte nici un plînset
şi-alăturea de care nici destinul
nu poate pune-un deget.
Aşa, moartă nemuritoare.
Aşa!


traducere de A.E. Baconsky

Cesar Vallejo - Poetul către iubita sa


Iubito,-n noaptea asta tu te-ai crucificat
pe bârnele arcuite ale unui sărut;
mâhnirea ta îmi spune că Domnu-a lăcrimat,
că-i un prohod mai dulce decât acest sărut.

În noaptea fără seamăn, atâta m-ai privit,
că Moartea-nveselită a tot cântat din os.
În noaptea de septembrie, atuncea s-a slujit
a doua mea cădere, sărut prea omenos.

Iubito, laolaltă murim, alături foarte;
cocleala o să sece, treptat pierind ca fumul;
o umbră trîmbiţează buzele noastre moarte.

Mustrări nu vor străbate ochi binecuvântaţi;
nicicum n-o să te supăr. Şi sub acelaşi tumul
Un somn adânc ne poarte, ca pruncii-ngemănaţi.


"Heralzii negri", traduceri de Mihai Cantuniari, Univers, 1979 

Cesar Vallejo - Desfoliere sfântă


Lună! Coroană a uriaşei ţeste,
ca frunze lepezi umbre portocalii,-n eter!
Pari mitra sângerie a unui Crist ce este-un
devastator de dulce giuvaier!

Lună! Smintită inimă de sus,
de ce vâsleşti aşa, în cupe
pline c-un vin albastru, spre apus,
aidoma învinsei, îndureratei pupe?

Lună! Şi astfel rătăcind în van,
te spulberi fără milă-n opaluri cristaline:
pesemne eşti fărâmă din sufletu-mi ţigan,
azurul despicându-l în plânsetul de rime!...


"Heralzii negri", traduceri de Mihai Cantuniari, Univers, 1979
 

Cesar Vallejo - Zarurile eterne


Doamne-al meu, stârneşte milă fiinţa-n care-s aflător;
rău îmi pare pâinea să-ţi înghit;
dar acest sărman lut gânditor
nu e coaja ce-a dospit în a ta coastă:
tu n-ai Marii să te fi părăsit!

Doamne, om dac-ai fi fost cu-adevărat,
ai fi ştiut să fii un Dumnezeu;
doar că tu, dintotdeauna împăcat,
din opera-ţi nimic nu ai simţit.
Divin e omul! – el te-a pătimit!

Azi, prin vrăjiţii-mi ochi trec scăpărări
ca-n ochii unui osândit:
Doamne, vei aţâţa mulţimi de lumânări,
să dăm de-a dura zarul învechit...
Poate, o, jucător, de-i voia sorţii
-a cosmosului tot-,
va fi să iasă cearcănele Morţii
precum, funebrii, cei doi aşi de glod.

Doamne, în noaptea surdă, neagră, de tăciuni,
n-o să mai poată juca, fiindcă Pământul
e-un zar de-acum uzat şi rotunjit
de cât s-a dat, pierind în zare, rostogol,
şi nu se va opri decât în gol,
în golul vastelor îngropăciuni.


"Heralzii negri", traduceri de Mihai Cantuniari, Univers, 1979

Cesar Vallejo - Urnă


Sunt oarba pasăre măiastră
ce prin lentila unei răni priveşte,
de globul pământesc legată
ca de o urnă care se roteşte.

Şi lama sunt; dar mă sileşte
prostia cea vrăjmaşă să sfâşii
volutele de goarnă,
volutele de goarnă strălucind de silă,
muiate-n vechiul yaravi.

Sunt puiul unui condor jumulit
de archebuza cea latină;
plutesc în Anzi la suprafaţa omenirii
precum eternul Lazăr de lumină.

Mai sunt incaşul har ce se frământă
în aurite temple botezate-n
fosfaţi de rătăcire şi cucută.
Arar, simt cum din pietre stă s-asmută
o pumă, nervii rupţi, prin moarte.

A Soarelui dospire;
zaţuri de umbră, de simţire!

Cesar Vallejo - Glasul oglinzii


Aşa se scurge viaţa, ciudata amăgire.
O pală de senin însufleţind ciulinii!
Lângă dogma greutăţii
ucigătoare, sofismul Binelui şi-al Judecăţii!

Am prins la întâmplare, ce mâna doar atins-a;
miresmele zburară, şi-n ele am simţit
un putregai, la jumătătea drumului ivit
pe-un trunchi uscat, de măr. Era Iluzia, stinsa.

Aşa se scurge viaţa,
în mârşava cântare-a bacantei istovite.
Eu merg, plin de nelinişti, înainte,
bolborosindu-mi marşul funerar.

Lângă brahmanici elefanţi regali
şi-n josnica rumoare de clocot mercurial,
– urări cioplind în stâncă – perechile cum curg,
purtând o cruce-n gură, ca un uitat amurg.

Aşa se scurge viaţa – de Sfincşi orchestră vastă,
ce-­şi leapădă în Haos funebra defilare.

Cesar Vallejo - Iubire


Pupile stinse nu te mai răsfrâng, iubire;
mult inima idealistă te-a jelit!
Aşteaptă, larg deschise, ale mele potire
azimile-ţi de toamnă şi-un vin de răsărit.

Amor, divină cruce, împrăştie-n pustiire
sânge astral, ce ştie-a visa şi-a pânge-avan.
Pupile stinse nu te mai răsfrâng, iubire,
dorite, temătoare de-un plâns răsăritean!

Nu-mi eşti pe plac, iubire, când te găsesc distantă,
Trasă la sorţi în falduri de veselă bacantă
Sau în plăpânde, cârne, profiluri de muiere.

Iubire – descărnată, puroi care uimeşte – ;
iar eu, ca Dumnezeu, să fiu cel ce iubeşte
şi procrează fără beţia din plăcere!

Biografie - Cesar Abraham Vallejo


"Cel mai mare poet universal după Dante", cum l-a numit Thomas Merton, Cesar Vallejo, s-a născut în 1892 într-un sat din Peru într-o familie metisă foarte numeroasă (a fost mezinul a 10 surori şi fraţi). A publicat prima sa carte, "Los heraldos negros", (Heralzii negrii) în 1918. Cea mai mare parte a poemelor celui de-al doilea volum, "Trilce" le-a scris în 1921, în închisoare. Vallejo şi-a părăsit ţara în 1922. După asta, nu se va mai întoarce niciodată în Peru şi nu va mai publica nici un volum. O perioadă de timp a trăit la Paris după care a fost expulzat din motive politice în Spania, unde l-a cunoscut pe Pablo Neruda. Ultimii trei ani din viaţă i-a petrecut din nou la Paris, sărac şi bolnav. A murit în 1938. (Paul Doru Mugur)


Cesar Abraham Vallejo s-a născut la 16 martie în 1892 în Santiago de Chuco, un orăşel izolat din Nordul Peru-ului.
Bunicile erau indience chimu, iar bunicii, printr-o stranie coincidenţă, erau amândoi preoţi catolici. A fost mezinul unei familii cu 11 copii şi a crescut într-un mediu extrem de religios.

În 1910, Vallejo intra la Şcoala de filosofie şi litere de la Universitatea din Trujillo, dar trebuie să o abandoneze din lipsa banilor.
Între 1908 şi 1913 a întrerupt studiile de mai multe ori, lucrând totodată ca profesor sau ca funcţionar într-o plantaţie de zahăr. Cu această ocazie va cunoaşte viaţa infernală şi munca din zori şi până la asfinţit a peonilor pentru câţiva centavos şi un pumn de orez.
Acest episod îi va inspira atât poezia cât şi orientarea politică. Vallejo se întoarce la Universitatea din Trujillor, la studii de literatură şi drept, citind cu nesaţ cărţi despre determinism, mitologie şi evoluţie.
După ce primeşte masteratul în literatură (1915), el continuă studiile de drept până în 1917. Viaţa sa în Trujillo se complică din cauza unei relaţii sentimentale care îl aduce în pragul disperării şi de aceea se mută în Lima.
În Lima obişnuia să viziteze acele locuri din cartierul Chinatown unde se consuma opium, afişându-se în Cafeneaua boemei alături de figuri marcante ale literaturii acelei perioade. Primul său volum, "Los Heraldos negros/ Heralzii negri" este publicat în 1919 şi primit cu entuziasm. Vallejo îşi pierde postul în învăţământ deoarece refuză să se căsătorească cu femeia cu care era implicat într-o relaţie sentimentală.
În 1920 este implicat într-un scandal politic terminat cu incendierea magazinului general. În ciuda protestelor intelectualilor şi a editorilor de presă, el este încarcerat pentru 105 zile. Eliberat, el se întoarce la Lima unde continuă să predea.
În 1922 publică "Trilce", al II-lea volum de poezie. Temându-se că s-ar putea întoarce la închisoare, el pleacă la Paris. De-abia în 1925, Vallejo îşi găseşte o slujbă stabilă într-o agenţie de presă, recent înfiinţată, şi îşi continuă studiile de drept la Universitatea din Madrid. Primeşte bursă din partea guvernului spaniol, iar această resursă financiară împreună cu veniturile obţinute din articolele apărute în presă i-au permis poetului să se mute la Hotelul Richelieu în 1926 şi să ducă o viaţă mondenă, freceventând concerte, cafenele şi expoziţii.
Îi cunoaşte pe Antonin Artaud, Pablo Picasso şi Jean Cocteau, Lipchitz, Unamuno, Barrault, Tzara, Desnos, Maiakovski, Reinhardt, Meyerhold.
Creaţiile sincere, dar străbătute de tristeţe, pe care le-a scris în această perioadă formează o punte între volumul Trilce şi densa şi amara poezie pe care o va scrie în anii ‘30.

În 1928, începe să citească literatură marxistă. În septembrie 1928 el a făcut prima călătorie în Rusia ; de aici se întoarce şi fondează Partidul Socialist Peruan împreună cu alţi expatriaţi. În ianuarie 1929, Vallejo se mută împreună cu Georgette Philipart, pe care o cunoscuse după sosirea la Paris. Poetul continuă studiul asupra doctrinei marxiste intenţionând chiar să renunţe la poezie pentru a scrie o carte de teorie marxistă.
În decembrie 1930 poetul este arestat într-o gară pariziană şi este obligat să părăsească ţara în termen de trei zile. Va alege Spania. Aici se va înscrie în Partidul Comunist Spaniol şi va ţine cursuri explicând muncitorilor primele noţiuni de marxism.
În 1934, Vallejo se căsătoreşte cu Georgette, iar situaţia lor financiară cunoaşte cea mai grea perioadă. Loial cauzei antifasciste, Vallejo începe să construiască o "poezie populară", încorporând reportajul de război, dar versul devine totuşi mai ermetic decât înainte.
În 1938 pe fondul unei stări generale debile reapare paludismul, o veche boală de-a poetului, care îi va pune capăt vieţii chiar în Vinerea Mare ( 15 aprilie 1938).

Amada esta noche tu te has sacrificado
sobre los dos maderos de mi beso
y tu pena me ha dicho que Jesus ha llorado
y que hay un viernes santo mas dulce que ese beso

Iubito-n noaptea asta te-ai jertfit
pe-altarul buzelor mele
durerea-ţi mi-a vorbit de plânsul lui Iisus
şi că Vinerea Mare e mai presus de-acest sărut

Cesar Vallejo - Cei nouă monştri


şi, spre nefericire,
durerea creşte-n lume cu fiecare clipă,
creşte cu treizeci de minute pe secundă, pas cu pas,
şi natura durerii este durere de două ori,
şi condiţia martirajului, carnivoră, vorace,
este durere de două de două ori,
şi rostul ierbii,neprihănite, durere
de două ori
şi binele de-a fi ne doare îndoit.

niciodată, oameni umani,
n-a existat atîta durere în piept, în guler, în
portmoneu,
în pahar, în măcelărie, în aritmetică.
niciodată atîta mîngîiere dureroasă,
niciodată n-a lovit atît de aproape departele,
niciodată focul niciodată
nu şi-a jucat mai bine rolul de mort rece!
niciodată, domnule ministru al sănătăţii, niciodată
sănătatea n-a fost mai mortală, niciodată
migrenă n-a scos atîta frunte din frunte!
pînă şi dulapul a simţit în rafturile lui durerea,
şi inima, în cutia ei, durerea,
şi şopîrla, în cutia ei, durerea.

creşte nefericirea, fraţilor oameni,
mai repede decît maşina, decît zece maşini,
creşte,
cu viţa lui Rousseau, cu bărbile noastre,
creşte răul din motive necunoscute nouă,
ne scufundăm în propriile noastre lichide,
în noroiul propriu şi-n propriul nor solid!
suferinţa îşi schimbă unghiurile, face
în aşa fel ca fierea să cadă vertical
cu pavajul,
ochiul să fie văzut şi urechea auzită,
şi urechea aceasta bate de nouă ori
la ora fulgerului şi scoate nouă hohote
la ora grîului, nouă sunete de femeie
la ora plînsului, nouă cîntece
la ora foamei şi nouă trăznete,
nouă lovituri, mai puţin un ţipat.

durerea ne sfîşie, fraţilor oameni,
din spate, din faţă, din profil,
ne înnebuneşte în cinematografe,
ne răstigneşte în gramofoane,
ne dezarticulează în pat, cade perpendicular
cu biletele noastre de călătorie, cu scrisorile;
şi e foarte grav să suferi, măcar de te-ai putea ruga...
căci, că urmare a
durerii, există unii
care se nasc, alţii care cresc, alţii care mor,
şi alţii ce se nasc şi nu mor, alţii
care mor fără să se fi născut, şi alţii
ce nici nu se nasc şi nici nu mor(sînt cei mai mulţi).
de asemeni, ca urmare a
suferinţei, sînt trist
pînă peste cap, şi mai trist pînă la călcîie,
de a vedea pîinea răstignită, plutind
însîngerată,
plîngînd, de a vedea ceapa,
cerealele, în general, făina,
sarea, pulverizată, apa fugind,
vinul, un ecce-homo,
atît de palidă zăpadă şi soarele atît de roşu!
cum, fraţilor, oameni,
să nu vă spun, că nu mai pot,
nu mai pot cu atîtea sertare,
cu atîtea minute, cu atîtea
şopîrle, cu atîtea
răsturnări, atît de departe şi atîta sete de sete!
domnule ministru al sănătăţii, ce-i de făcut?
oh, spre nefericire, oameni umani,
oh, fraţilor, sînt atîtea de făcut.

Cesar Vallejo - Pas greşit între două stele


Există oameni atît de nefericiţi, că nici măcar
n-au trup ; pe măsura lui pletele
cad, cîteva degete, dezvăluindu-le imensul zbucium ;
viaţa e pe deasupra lor ;
par răsăriţi din aer, făcuţi s-adune-n gînd
suspine să audă
biciul şuierînd în cerul gurii.

Se desprind din propria lor piele, râcâind
sicriul în care se nasc.
Urcă prin moartea lor ceas după ceas
şi se prăbuşesc de-a lungul alfabetului
îngheţat, pînă la pămînt.

Vai de atît de mult ! Vai de atît de puţin ! Vai de ei !
Suspine în camera mea, ascultîndu-i sub lupă !
Suspine în pieptul meu, cînd îşi cumpără haine !
Suspine în jegul meu alb, în drojdia solidară cu ei !

Iubite fie urechile prelungi,
iubite fiinţe care se-aşează,
iubit necunoscutul şi soţia lui,
aproapele cu mîneci, ochi şi guler !

iubit să fie cel ce are ploşniţe,
cel care stă sub ploaie cu pantofii rupţi,
cel care priveghează cadavrul unei pîini
cu două lumînări înfipte în ea,
cel care-şi prinde degetul în uşă,
cel fără sfînt în calendar,
cel care umbra şi-a pierdut-o-n foc,
animalul, cel care pare un papagal,
cel ce pare un om, bietul bogat,
mizerul pur, săracul cel sărac !

iubit să fie cel căruia
i-e foame sau i-e sete, dar nu are
foame cu care să-şi îndestuleze setea,
nici sete să-şi îndestuleze atîta foame !

Iubit să fie cel care munceşte
cu ziua, ori cu luna, ori cu ora,
cel ce asudă de ruşine sau de chin,
cel ce se duce la cinema din porunca braţelor sale,
cel ce plăteşte cu ceea ce nu are,
cel ce doarme cu faţa în sus,
cele ce nu-şi mai aminteşte copilăria ;
iubit să fie chelul fără de tichie,
cinstitul fără remuşcări,
hoţul fără trandafiri,
cel ce poartă ceas şi l-a văzut pe Dumnezeu,
cel ce are onoare şi nu leşină !

Iubit să fie pruncul ce cade şi mai plînge,
şi omul care a căzut şi tace !

Vai de atît de mult ! Vai de atît de puţin ! Vai de ei !

Cesar Vallejo - Violenţa orelor


toţi au murit.
a murit donia Antonia, răguşită, care făcea
pîine ieftină în oraş.

a murit preotul Santiago, cel căruia-i plăcea
să-l salute tinerii şi fetele, răspunzîndu-le
tuturor, fără deosebire : "bună ziua, Iosif! bu-
na ziua, Maria!"

a murit tînăra aceea blondă, Carlota, lăsînd un
copilaş de câteava luni, care a murit după aceea
la opt zile după mama lui.

a murit mătuşa Albina, care ştia să cînte
atît de frumos despre vremuri apuse şi moşte-
nite, în timp ce cosea în coridor, pentru Isidora,
slujnică din naştere, preacinstită femeie.

a murit un bătrîn chior, al cărui nume nu mi-l
aduc aminte, dar care dormea la soarele dimi-
neţii, rezemat de uşa tinichigiului din colţ.

a murit Fulger, cîinele cît mine de înalt, ră-
nit de un glonţ al nu se ştie cui.

a murit Lucas, cumnatul meu, cel de care-mi a-
mintesc cînd plouă şi pe care nu-l pot înlocui
cu nimeni.

a murit mama în revolverul meu, în pumnii
mei sora şi fratele în maţele mele în-
sângerate, toţi trei legaţi prin aceeaşi tristă
tristeţe, în lunile de august, an după an.

a murit cîntăreţul Mendez, înalt şi foarte beat,
cel care scotea din clarinet melancolii întregi,
făcînd să doarmă găinile din cartierul meu mai
înainte de apusul soarelui.

a murit eternitatea mea şi stau s-o priveghez.


Cesar Vallejo - Vara


E Vară, plec de-acum. Dar mă-ntâlnesc mereu
al serilor mânuţe ascultătoare
soseşti evlavioasă ; îmbătrânită tare;
nu vei găsi pe nimeni în sufletul meu.

Vară! Prin balcoanele mele vei trece
cu mari mătănii de-ametist şi aur,
ca un episcop trist cear fi venit
din depărtări, să caute, să binecuvânteze
inele rupte mirilor defuncţi

Eu,Vară, plec de-acum. Departe, prin septembrie
o roză e a mea; ţi-o încredinţez anume;
agheazmă să împrăştii pe toate ale sale
Zile de păcat şi de îngropăciune

Dacă, de-atâta plâns, mausoleul
Va-naripa şi piatra cu raza de credinţă
tu glasul ţi-l înalţă în predică, şi-i cere
lui Dumnezeu s-o ţină veşnic moartă

Se va petrece totul mai târziu
nu vei găsi pe nimeni în sufletul meu.
Şi nu mai plânge, Vară. În brazda ce se cască
se ofileşte-o roză, dar ea o să renască.


Cesar Vallejo - Septembrie


Demult, în noaptea de septembrie, tu
cu mine-atât de bună-ai fost… că m-a durut !
Eu nu ştiu ce-a urmat ; vezi de aceea
nu trebuia să fii atât de bună, nu.

În noaptea-aceea-ai plâns când m-ai văzut
ermetic şi tiran, bolnav şi trist.
Eu nu ştiu ce-a urmat… vezi, de aceea
nu ştiu de ce-am fost trist… aşa de trist !

Numai în noaptea suavă, de septembrie,
în ochii-ţi de Magdală-am uzurpat
distanţa până la Tata …ţi-am fost drag !

Dar într-o altă seară de septembrie,
pe jarul tău am împroşcat, dintr-o maşină,
băltoaca nopţii de decembrie.

Cesar Vallejo - Păianjenul


E un păianjen enorm care nu mai pleacă din loc;
un păianjen incolor, al cărui corp
- numai cap şi abdomen - sângerează.

Azi l-am privit îndeaproape. Şi cum s-a mai zbătut
spre toate părţile
să-şi împrăştie nenumăratele picioare.
Şi m-am gândit la ochii lui invizibili,
la piloţii fatali ai păianjenului.

E un păianjen care tremură
fixat pe-un ascuţiş de piatră;
abdomenul deoparte,
de alta, capul.

Atâtea picioare, sărmanul, şi nici unul nu-l poate
susţine. Şi văzându-l
în asemenea jalnică stare
cât de mult m-a făcut să sufăr drumeţul acesta.

E un păianjen enorm, care nu-şi poate
târâ abdomenul în urma capului.

Şi m-am gândit la ochii săi
şi la numeroasele sale picioare...
Şi cât de mult m-a făcut să sufăr drumeţul acesta!

Cesar Abraham Vallejo - Drojdii


În după-amiaza asta plouă ca niciodată; şi nu
am poftă să mai trăiesc, inima mea.

După-amiaza asta e blândă. De ce să nu fie?
S-a-mbrăcat în graţie şi mâhnire; s-a-mbrăcat ca femeie.

În după-amiaza asta plouă la Lima. Şi eu mi-amintesc
de-nfricoşatele peşteri ale ingratitudinii mele;
de stana-mi de gheaţă deasupra macului ei,
mai grea decât acel: „Nu fi aşa!” al ei;
de florile mele negre, cumplite; de barbara,
uriaşa lovitură de piatră; şi de răstimpul glacial.
Cu uleiuri aprinse, demnitatea-i tăcută
va pune punct.

De-aceea, în după-amiaza asta, ca niciodată merg
cu bufniţa asta, cu inima asta.
Şi alţii trec alături; şi vazâdu-mă aşa de trist,
iau o bucăţică din tine
în faldul abrupt al mâhnirii mele adânci.

În după-amiaza asta plouă, plouă tare. Şi nu
am poftă să mai trăiesc, inima mea!