Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Featured Posts

Igeborg BACHMANN - Încă mi-e teamă


Încă mă tem să te leg cu aţa răsuflării mele,
să te înfăşor cu drapelele albastre ale visului,
la porţile de ceaţă ale castelului meu întunecat
să ard făclii, ca să mă găseşti...

Încă mă tem să te desprind din zilele sclipind,
din a timpului pantă aurie de curgeri solare,
când peste faţa înspăimântătoare a lunii
spumegă argintie inima mea.
Uită-te în sus şi nu mă privi!
Drapelele coboară, făcliile s-au stins,
iar luna îşi urmează drumul.
E vremea să vii să mă ţii, sfântă nebunie!

traducere Dan Dănilă

Ingeborg Bachmann – Timpul păsuit


Se anunţă zile mai aspre.
Rechematul timp păsuit
va fi vizibil în zare.
Curând va trebui să-ţi legi şireturile la pantofi
şi câinii să-i goneşti îndărăt,
la ogrăzile de pe malul mării.
Pentru că măruntaiele peştilor
s-au răcit în vânt.
Cu lumina sărăcăcioasă arde niprala.
Privirea ta iscodeşte prin negură:
rechematul timp păsuit
va fi vizibil în zare.

Dincolo, iubita ta se scufundă-n nisip,
el creşte în jurul părului ei adiind,
i se părbuşeşte-n cuvânt,
îi ordon să tacă,
el o găseşte muritoare
şi învoită la despărţire
după fiecare îmbrăţişare.
Nu privi împrejur.
Leagă-ţi şireturile la pantofi.
Goneşte câinii îndărăt.
Varsă peştii în mare.
Stinge lumina nipralei!
Se anunţă zile mai aspre.

Ezra Pound - Canto XII


“Era odata un matroz sarac si cinstit, un machitor,
Scandalagiu si bataus, un betiv, si
Bautura l-a bagat in spital,
Si l-au operat, si mai era acolo o curvã amãrîtã în
Salonul femeilor si tocmai nascuse, cînd
Il reparau pe marinar, si i-au adus lui plodul
Cînd si-a revenit, si i-au zis:
”Uite ce-am scos din tine.“
.
El s-a uitat la arãtare si s-a fãcut mai bine,
Si cind a iesit din spital s-a lasat de baut
Si s-a inzdravenit de tot
si-a plecat cu alt vapor
Si a strans toti banii de platã,
si de atunci a pus deoparte tot ce cistiga,
Si a cumparat actiuni intr-un vas,
iar dupa aia a urcat la juma din actiuni,
A luat tot vasul
si si-a facut o intreagã flotilã.
.
L-a dat pe ţînc la scoalã,
si cînd era la liceu,
Moşului i s-a facut iar rãu
si doctorii au zis ca e pe moarte,
Iar baiatul a venit la patul lui,
si batrînul matroz i-a zis:
.
”Baiete, regret ca trebuie s-o tai,
”Cind esti asa tînãr.
    Iti las multe re-sponsa-bilitãţi.
”Tare voiam sa te vãd crescînd,
”Mai priceput în biznes…“
.
 ”Dar, tatã,
”Lasã… lasã-mã pe mine, eu-s bine,
Problema-i cu tine, tatã.“
.
 ”Vezi, bãiete, ai zis-o.
”Tu crezi ca io-s tac‘tu, da‘ nu-s.
”Nu-s tac‘tu, dragule, nu.
”Io-s mã‘ta, nu tac‘tu“, grãi el,
”Tac‘tu era un neguţãtor înstãrit din Stambul.“

.
———————————
There once was a pore honest sailor, a heavy drinker,
A hell of a cuss, a rowster, a boozer, and
The drink finally sent him to hospital,
And they operated, and there was a poor whore in
The woman’s ward had a kid, while
They were fixing the sailor, and they brought him the kid
When he came to, and said :
.
‘Here! this is what we took out of you.’
An’ he looked at it, an’ he got better,
And when he left the hospital, quit the drink,
And when he was well enough signed on with another ship
And saved up his pay money, and kept on savin’ his pay money,
And bought a share in the ship, and finally had half shares,
Then a ship and in time a whole line of steamers;
.
And educated the kid, and when the kid was in college,
The ole sailor was again taken bad and the doctors said he was dying,
And the boy came to the bedside, and the old sailor said:
.
‘Boy, I’m sorry I can’t hang on a bit longer,
‘You’re young yet.
I leave you re-sponsa-bilities.
‘Wish I could ha’ waited till you were older,
‘More fit to take over the bisness…’
.
‘But, father,
‘Don’t, don’t talk about me, I’m all right,
‘It’s you, father.’
.
‘That’s it, boy, you said it.
‘You called me your father, and I ain’t.
‘I ain’t your dad, no,
‘I am not your fader but your moder,’ quod he,
‘Your fader was a rich merchant in Stambouli.’

T.S. Eliot - Quartet No. 2: East Coker


Iată-mă deci aici, în mijlocul drumului, după ce am avut douăzeci de ani,
Douăzeci de ani risipiţi cu dărnicie, anii lui l'entre deux guerres -
Încercând să învăţ să mânuiesc cuvintele, şi fiecare încercare,
Fiind doar un nou început şi o altfel de nereuşită,
Pentru că înveţi doar să îmbini cuvintele cele mai potrivite
Pentru lucrurile despre care nu mai ai ce să spui,
Sau poţi să spui ceva într-un chip în care nu mai eşti dispus s-o faci.
Astfel, orice încercare
Este un nou început, un raid în nearticulat,
Ca un echipament ponosit ce se zdrenţuieşte mereu,
În harababura totală a impreciziei simţirii,
Iscoade nedisciplinate ale emoţiei. Iar ceea ce este de cucerit
Prin putere şi supunere a fost deja descoperit,
Odată, sau de două ori, sau de mai multe ori,
de nişte oameni pe care nu poţi să speri
Că-i vei întrece - dar nu există nici un fel de competiţie -
Există doar lupta pentru cucerirea a ceea ce a fost pierdut
Şi pierdut şi găsit iarăşi şi iarăşi; iar acum, în condiţiile date,
Acest lucru pare neplăcut. Dar poate nu este nici câştig, nici pierdere.
Pentru noi există numai încercarea. Restul nu ne priveşte.

Acasă este acolo de unde omul începe. Cu cât îmbătrânim,
Lumea devine mai stranie, şablonul tot mai complicat,
A ceea ce e mort şi a ceea ce trăieşte. Nu clipa intensă,
Izolată, fără înainte şi după,
Ci o viaţă întreagă arzând în fiecare clipă
Şi nu numai viaţa întreagă a unui om
Ci a tuturor lespezilor vechi care nu pot fi descifrate.
Există un timp al serii sub lumina stelelor.
Un timp al serii la lumina lămpii.
(Seara cu albumul de fotografii),
Dragostea este de cele mai multe ori aproape de ea însăşi
Când, aici şi acum, încetează să mai conteze.
Bătrânii ar trebui să fie exploratori
Nu contează dacă aici sau acolo.
Noi trebuie să fim calmi şi să ne mişcăm calm
Cu o altă intensitate
Pentru o unire mai îndepărtată, pentru o comuniune mai profundă.
Prin frigul întunecat şi prin dezolarea pustie,
Vântul plânge, valul plânge, apele nesfârşite
Ale albatrosului şi ale delfinului. În început îmi ştiu sfârşitul.

Miguel de Cervantes - Señora Oriana către Dulcinea del Toboso (sonet)


O, Dulcinea, dacă mi-ar fi scos o
Măiastră zână-n drum chiar satul care
Ţi-e patrie, din Miraflor pe mare
Veneam să schimb azi Londra pe Toboso.

Lui Don Quijote să-i fi dat chemare,
Să fi putut fi pentru-acel colos o
Icoană-n lupte, inima mi-a ros-o
Dorinţa, vie fără de-ncetare.

De-aş fi scăpat şi eu la fel de castă
Lui Amadís din braţe, cum putut-ai
Cu-al tău curtenitor hidalg Quijote,

Azi n-aş şti ce-i invidia nefastă.
M-ar bucura, nu m-ar jigni, plăcuta-i
Tovărăşie, dând plăcerii cote



din Don Quijote de la Mancha (1605)
traducere de Ion Frunzetti

Alphonse de Lamartine - Suvenirul


Ziua se duce ş-altele vin,
Şi fără urmă se strecor toate;
Dar să te stingă nimic nu poate
Dintr-al meu suflet de tine plin.

Anii mei repezi, viaţa-mi trăită
Le văz grămadă în urmă-mi stând,
Precum stejaru-şi vede căzând
În preajma-şi frunza cea veştezită.

Fruntea-mi de vreme toat-a albit,
Sângele-mi rece abia prin vine
Curge, ca unda ce-n loc o ţine
Sufletul iernii cel amorţit.

Dar chipu-ţi tânăr, tot într-o stare,
În veci tot tânăr îl voi privi,
În veci în sânu-mi n-o-mbătrâni:
El, ca un suflet, vârstă nu are.

Nu, tu din ochii-mi nu ai lipsit;
Şi când privirea-mi cea neclintită
De tine-aicea fu părăsită,
Dodată-n ceruri eu te-am zărit.

Acolo-ntocmai ş-acum frumoasă
Te văz ca-n ziua ce mă lăsaşi
Şi la cerescu-ţi locaş zburaşi
Cu aurora cea răcoroasă.

Dar, frumuseţea-ţi, chipu-ngeresc
Şi-n ceruri încă tot te urmară:
Din viaţă ochii-ţi ce încetară
De nemurire raze lucesc!

Zefirul dulce cu-a sa suflare
Încă îţi suflă păru-undoios,
Ce-n trăsuri negre de ebanos
Recade-n sânu-ţi fără-ncetare.

Umbra acestui văl mincinos
Şi mai mult chipul ţi-l îndulceşte,
Ca dimineaţa ce se iveşte
Din vălul nopţii întunecos.

Cerescul soare vine, sfinţeşte
Cu ale noastre zile ce zbor;
Şi-ntr-al meu suflet al meu amor
Nu are noapte, în veci luceşte.

Minut nu este, nu fac un pas
Şi-mi eşti aievea înfăţişată:
De mă uit, unda chipu-ţi mi-arată;
D-auz, zefirul poartă-al tău glas.

Pe când pământul doarme, visează,
D-auz prin frunze vântul şoptind,
Parcă din buze-ţi auz ieşind
Sfintele-ţi vorbe ce mă-nviază.

De-mi ardic ochii şi-n sus privesc
Aceste stele învăpăiate,
P-a nopţii pânză împrăştiate,
În toată steaua eu te zăresc.

Dacă zefirul, cu-a sa mişcare,
Din flori mă-mbată cu-al lor miros,
Atuncea pieptu-mi neputincios
Răsuflă însăşi a ta suflare.

Când trist, în taină, la altar merg
Să rog Fiinţa mângâietoare,
Atuncea lacrimile-arzătoare
Mâinile tale simt că le şterg!

Când dorm, tu-n umbră eşti cu-ngrijire
Ş-asupră-mi aripile-ţi alin;
Visele toate din tine-mi vin,
Încât viaţa simt în dormire.

Ah! fie-n somnu-mi ca mâna ta
Să-mi taie firul zilelor mele!
Ş-atunci din visuri dulci, amari, grele,
Doamne!... în sânu-ţi m-aş deştepta!

Ca două raze strălucitoare
Şi ca suspinuri ce se unesc,
A noastre suflete unu-mplinesc.
Şi eu... sunt încă cu răsuflare!



(1829), traducere de Ion Heliade Rădulescu

Alphonse de Lamartine - Viţa-de-vie


Viţa-de-vie casa noastră
O-mbrăţişa cu ramuri grele
De boabe ce, către fereastră,
Momeau un cer de păsărele.

Cu-nfrigurata-i mână albă
Mama o coardă ne-apleca:
Copiii se-nfruptau în grabă
Din viguroasa miere-a sa.

Azi păsări nu-s, mama e moartă;
Viţa-de-vie-i doar un ciot;
Văl de păianjeni uşa poartă;
Eu plâng şi mă gândesc la tot.

Alphonse de Lamartine - Omului (la Lord Byron)


O! tu, ce încă lumea nu ştie al tău nume,
Unu muritoru sau demonu, ce spiritu fuşi în lume
Sau bunu sau fatalu geniu, Byroane! ori cum fie,
Iubesc d'a tale cânturi selbatec'armonie,
Precum iubesc şi vântul şi trăsnetul când cade
ş'amestec al său urlet cu vifore turbate!
Te'ntoarce, îţi ia rangul la prima-ţi stea divină,
În rândul celor apţi de glorii de lumină,
Ce Domnul c'o suflare le-a dat însufleţire,
Spre amoru şi spre a crede, să cânte a lui mărire!

Alphonse de Lamartine - Imnul nopţii


O, nopţi, deschideţi acu-n tăcere
Cereasca carte ce-nfăţişaţi!
Stele şoptinde, a mea vedere
P-a voastră cale o aţintaţi!
În aste ceasuri de slavă pline,
Zefiri, a voastre aripi aline!
Pământe, echole-ţi aromează!
Mare, întinde al tău senin,
Leagănă-n sânu-ţi cel luciu, lin,
Chipul ce unda-ţi învolvorează!
Al său sfânt nume cine îl ştie?
Natura glasuri mii a propus,
Ş-o stea pe alta, şoptind, îmbie:
Legile noastre cine ne-a pus?
Unda cu undă se sfătuieşte:
Cin'e acela ce ne smereşte?
Trăsnetul zice lucind în lume:
Ştii cum se cheamă, tu, cel preasfânt?
Însă şi stele, om şi pământ
Nu ştiu să spuie al său chiar nume.

din Curierul românesc, III, nr. 16 (19 martie 1831)
traducere de Ion Heliade Rădulescu

Alphonse de Lamartine - Ce este fluturul


Primăvara să se nască, ca roza să treacă,
Pe-a zefirului aripi să înoate în văzduh,
Şi pe sânul floricelei de-a se legăna să-i placă...
Hrana să-i fie lumina şi a mirosului duh.
Să-şi scuture tânăr încă colbul de pe aripioare
Şi către cereasca boltă ca sufleţelul să zboare...
Iată soarta fericită fluturaşului vremelnic,
Ce seamănă cu dorinţa, care-astâmpăr nu găseşte,
Şi care le cere toate, neiubind nimic temeinic,
Şi apoi, zburând în ceruri, acolo se linişteşte.