Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

PAUL VALÉRY - INSINUANTUL


Curbe, o, meandru
Al seducţiei, – oare
E vreun gest mai tandru
Decât o lentoare ?
Drumu-mi ce-l ştiu bine
Eu îl vreau şi-al tău;
Gându-ascuns în mine
Nu e să-ţi fac rău.
Surâzândă,-n fasta
Seară, – te răneşte
Libertatea asta
Ce descumpăneşte ?
Curbe, o, meandru,
Taina mea adâncă,
Verbul cel mai tandru
Amâna-l-aş încă.

În traducerea lui Şerban Foarţă

Guillaume Apollinaire - Loreley


La Bacharach de-o vrăjitoare blondă se zvonea
Mureau pe rând bărbaţii îndrăgostiţi de ea

Episcopul chemând-o-într-o zi la judecată
Orbit de frumuseţea-i o şi iertă îndată

O Loreley frumoaso cu ochi de nestemate
Ce mag a pus în tine puterea-i fără moarte

Sătulă sunt de viaţă mi-s ochii blestemaţi
Căci au murit părinte privindu-mă bărbaţi

Mi-s ochii două flăcări nu nestemate rare
Zvârliţi-i dar în flăcări să-şi afle-a lor pierzare

În flăcările tale eu ard copila mea
Să te condamne altul tu m-ai vrăjit deja

Nu râdeţi preasfinţite rugaţi-vă deci iute
Daţi semn să mă omoare şi Domnul să vă-ajute

Iubitul meu plecat e pe-ndepărtat meleag
Daţi semn să mă omoare căci n-am nimica drag

Mi-e inima bolnavă eu trebuie să mor
De m-aş privi-n oglindă ar trebui să mor

Mi-e inima bolnavă căci n-am pe-al meu iubit
Mi-e inima bolnavă de când m-a părăsit

Episcopul la sine trei cavaleri chemat-a
Duceţi-o-n mânăstire e rătăcită fata

Te du nebună Lore cu ochi tremurători
Vei fi în alb şi negru măicuţă mâine-n zori

Porniră-apoi toţi patru la drum peste muscele
Îi implora frumoasa cu ochii plini de stele

Lăsa-ţi-mă o clipă pe acel mal frumos
Ca să mai văd o dată castelul meu frumos

Şi să-mi mai văd în fluviu ochi limpezi blonde plete
Voi merge-apoi în schitul de văduve şi fete

Zburda pe stâncă vântul prin părul ei bălai
Strigară cavalerii o Lore Loreley

Pe Rin soseşte-o luntre e el de bună seamă
Iubitul meu e-ntr-însa el m-a văzut mă cheamă

O inima-mi se-nmoaie iubitul meu soseşte
Atunci ea se apleacă şi-n Rin se prăbuşeşte

Căci s-a văzut în unde frumoasa vrăjitoare
Cu ochii săi ca Rinul cu părul ei de soare


Versiune românească de
Petru Dincă

Sappho - Invocaţie către zeiţa Afrodita



Afrodita, fiica lui Zeus, vicleană
Tu din tronul tău scăpărând lumină,
Nu mă frânge în chinuri, te rog, stăpână
Nici în aleanuri.

Zeiţa: "Cine te supără?
Persuasiunea pe cine vrei să convingă?
În curând cea care fuge acum de tine te va urmări,
şi, dacă nu te iubeşte, te va iubi."

Sappho - Unei femei needucate



Când vei fi murit, vei zace pe veci,
fără ca cineva să-şi aducă aminte de tine;
tu n-ai avut niciodată parte de trandafirii Pieirii;
fără renume aici, tot aşa vei rămâne şi în Hades,
rătăcind încolo şi încoace printre morţii necunoscuţi.

Sappho - Afrodita



Fericit mire, căsătoria s-a împlinit aşa cum ţi-a fost pe plac,
ai fecioara pe care ţi-ai dorit-o;
înfăţişarea ta, mireasă, este numai graţie,
privirea ţi-e nespus de dulce,
iubirea e răspândită pe faţa ta frumoasă.
Afrodita te-a cinstit în mod deosebit...

Wislawa Szymborska - Bunătatea orbilor



Poetul îşi citeşte versurile în faţa orbilor.
N-ar fi crezut că o să-i fie atît de greu.
Vocea îi tremură.
Mîinile la fel.

Îşi simte fiecare propoziţie
supusă unui test al întunericului.
Trebuie să se descurce singur,
fără ajutorul culorilor sau al luminii.

Un efort mult prea mare
pentru stelele din poemele sale,
pentru zorii de zi, curcubeiele, norii, luminiţele, luna,
pentru peştii de culoarea argintului de sub apă,
ori pentru vulturul atît de tăcut din înaltul cerului.

Citeşte – de vreme ce e prea tîrziu să se oprească –
despre băiatul în jachetă galbenă de pe pajiştea-nverzită,
despre acoperişurile roşiatice gata de numărat în vale,
despre numerele nărăvaşe de pe tricourile unor jucători
sau necunoscutul despuiat ce stă în uşa-ntredeschisă.

Şi-ar dori să nu mai menţioneze – deşi nu are de ales –
toţi sfinţii de pe cupola catedralei,
fluturatul unei mîini de la fereastra unui tren,
lentilele microscopului, inelul ce aruncă o sclipire,
pînzele albe din cinematograf, oglinzile, albumul plin de chipuri.

Dar nemăsurată e bunătatea orbilor,
nelimitată le e îngăduinţa, mărinimia.
Ei ascultă, zîmbesc şi aplaudă.

Cîte unul chiar se apropie
cu o carte ţinută pe dos
cerînd un autograf de nevăzut.

Traducere de Doru Cosmin Radu

Wislawa Szymborska - Teroristul... pândeşte



Bomba va exploda în bar la unu şi douăzeci.
Acum e doar unu şi şaisprezece minute.
Unii încă mai au timp să intre.
Alţii să iasă.

Teroristul e de cealaltă parte a străzii.
Distanţa îl protejează
şi priveşte ca la cinema:

O femeie într-o jachetă galbenă... intră.
Un bărbat cu ochelari fumurii... iese.
Un grup de băieţi în blugi... discută.
Şaisprezece minute şi patru secunde.
Un puştan norocos călare pe scuter... trece.
Un pălugan... intră.

Şaptesprezece minute şi patruzeci de secunde.
O fată... se plimbă; o fundă verde-i flutură-n păr.
Autobuzul o acoperă.
Unu şi optsprezece minute.
Fata a dispărut.
O fi intrat? N-o fi intrat?
O să vedem cînd or să scoată cadavrele.

Unu şi nouăsprezece minute.
Se pare că nimeni nu mai intră.
Un grăsan chelbos părăseşte localul.
Se scotoceşte prin buzunare.
Mai sînt zece secunde pînă la şi douăzeci.
Grăsanul se întoarce să-şi recupereze mănuşile.

E unu şi douăzeci.
Cum se tîrăşte timpul.
Acum e momentul.
Nu, nu chiar acum.
Ba da, acum.
Bomba... explodează.

Traducere de Doru Cosmin Radu

Wislawa Szymborska - Unora le place poezia



Unora –
asta înseamnă că nu tuturor.
Nici măcar celor mai mulţi, doar cîtorva.
Nu punem la socoteală şcolile, unde-i impusă,
nu-i socotim nici pe poeţi,
ne dă cam două fiinţe dintr-o mie.

Le place –
dar le place şi supa cu găluşte,
şi complimentele, chiar şi culoarea albastră,
haina cu care s-au obişnuit,
nu mai vorbesc de propria lor părere
sau mîngîiatul unui cîine.

Poezia –
dar ce e poezia?
S-au dat atîtea răspunsuri evazive
la această întrebare.
Nici eu nu ştiu ce-i poezia,
şi mă agăţ de-acest nu ştiu ca de-un colac de salvare.

Traducere de Doru Cosmin Radu

Wislawa Szymborska - Nevasta lui Lot



Probabil am privit în urmă din curiozitate.
Dar e posibil să fi avut şi alte motive.
Am privit în urmă jelindu-mi vasul de argint.
Din neatenţie, în timp ce-mi încheiam sandala.
Să nu mai văd ceafa plină de virtuţi
a soţului meu, Lot.
Ştiam că nici de-aş cădea moartă
nu s-ar opri din drum.
Din nesupunerea unui om înjosit.
Cercetînd dacă pe urme îmi călca cineva.
Lovită de tăcere, sperînd că Dumnezeu se răzgîndise.
Cele două fiice ale noastre dispăruseră peste vîrf de deal.
Simţeam cum îmbătrînesc. Distanţă.
Rătăceam fără sens. Toropeală.
Am privit în urmă aşezîndu-mi desaga pe pămînt.
Am privit în urmă cu teamă, neştiind încotro să păşesc.
În cale mi-au apărut şerpi,
păianjeni, şoareci de cîmp, şi pui de vulturi.
Nici buni, nici răi. Pur şi simplu orice vietate
se chinuia să răzbată prin panica iscată.
Am privit în urmă devastată.
Ruşinată pentru că mă furişam.
Pentru că-mi venea să urlu, să mă-ntorc.
Sau doar pentru rafala de vînt ce mi-a despletit părul
şi mi-a-ndepărtat pentru o clipă veşmîntul ce m-acoperea.
I-am simţit privindu-mă de pe zidurile Sodomei,
i-am simţit izbucnind în rîs, o dată şi încă o dată.
Am privit în urmă cu mînie.
Savurîndu-le soarta cumplită.
Am privit în urmă pentru toate cele menţionate mai sus.
Am privit în urmă fără vreo intenţie.
O piatră mi s-a rotit sub talpă, mîrîind la mine.
Brusc, pămîntul s-a despicat şi mi-a tăiat drumul.
Pe-o margine de crăpătură un hîrciog păşea mărunt,
şi-n acel moment amîndoi am privit în urmă.
Nu, nu. Am continuat să alerg,
m-am tîrît, am încercat să zbor
pînă cînd întunericul s-a prăvălit din ceruri
şi odată cu el ţărînă şi păsări moarte.
N-am putut să respir şi m-am rotit fără sens.
De cineva m-ar fi văzut şi-ar fi închipuit că dansam.
Probabil am avut ochii deschişi.
Probabil am căzut cu faţa spre oraş.

Traducere de Doru Cosmin Radu

Jack Kerouac – haiku-uri


în dulapul meu de medicamente
musca iernii
a murit de bătrânețe
jaluzelele mele japoneze
sunt trase
citesc despre Etiopia
jaluzelele mele cristice
sunt trase
citesc despre Virgina
ascultând păsările cum cântă
pe voci diferite îmi pierd
perspectiva despre istorie
am mers în pădure
să meditez
a fost prea frig
sunt așa de furios
c-aș mușca
din vârful munților
urăsc extazul
acelui trandafir
acelui păros trandafir
păpușile galbene se înclină –
săraca femeie
e moartă
lună plină –
pin –
casă veche
lună plină în copaci
– peste drum
închisoarea
pentru un moment
luna
a purtat ochelari de scafandru
bând vin
– regina greciei
pe un timbru poștal
știi de ce mă cheamă Jack?
de ce?
uite de ce
biroul plin
de scrisori –
mintea mea e liniștită
viscol în suburbii
– poștașul
și poetul plimbându-se
după cutremur,
un copil plângând
în acea tăcere
o mașină vine dar
pisica știe
că nu e un șarpe
o pasăre ciugulind coceni
pe o coastă ierboasă de deal
proaspăt cosită
un mare gras fulg
de zăpadă
căzând singur singurel
un taur negru
și o pasăre albă
stând împreună pe țărm
un balon prins
în copac – apus
în grădina zoo din Parcul Central
ah păsările
la apus,
mama și tatăl meu
vocea criticilor
în holul teatrului –
o molie pe covor
„vântul e de-acord cu mine
nu soarele” –
sfoara de haine
luna
e o
lămâie oarbă
acele păsări stând
afară pe gard –
toate vor muri
cai de catifea
la licitația din vale –
femeie cântă
ei iată-mă
e 2 p.m. –
ce zi e?
copacul arată
ca un câine
lătrând la Paradis
rozalii
pe cartea sfântă
– genunchii îmi sunt reci
în gheața dimineții
pisicile
pășesc cu grijă
nicio telegramă azi
– doar mai multe frunze
căzute
castelul gandharvelor*
e plin de cupluri tinere
îmbătrânind
flori galbene de dimineță
– gândindu-se la
bețivii mexicului
scena națională
– soarele amiezii târzii
în acei copaci
amurg – băiat
lovind păpădiile
cu un băț
ț-ai adus omagiul
lunii,
iar ea s-a scufundat
apă într-o gaură
– iată
cerurile ude
aș vrea să fiu un cocoș
să-mi las sperma
pe trotuar strălucind!
lună de august – oh
am un buboi
pe o coapsă
beat ca un huhurez
trimit scrisori
prin furtună
toată ziulica purtând
o pălărie care nu era
pe capul meu
fete frumoase și tinere alergând
sus pe treptele bibliotecii
în fustele lor scurte
traversând stadionul de fotbal,
venind de la muncă,
singuraticul om de afaceri
inutil! inutil!
– ploaia grea
ajunge în mare
după duș,
printre trandafirii umeziți
pasărea aruncându-se în apă
micul vierme
se coboară de pe acoperiș
pe un fir confecționat de el
pocnește din deget
oprește lumea!
– plouă și mai tare
căderea nopții – prea întuneric
să citesc pagina,
prea frig
urmărindu-se,
pisicile mele se opresc
când tună
seară de primăvară –
cele două
surori de optsprezece ani
poștașul a întârziat
– geamul closetului
sclipește
stadion de baseball gol
– un prihor
țopăie de-a lungul băncii
noapte de primăvară –
o frunză căzând
de pe hornul meu
o mierlă – nu!
o mierlă albastră –creanga părului
încă se clatină
canapeaua mea deranjată
– vocea femeii
din camera de alături
tălpile pantofilor mei
sunt curate
de la colindatul prin ploaie
albină, de ce te
holbezi la mine?
nu sunt o floare!
hambarul, înnotând
în o mare
de frunze suflate de vânt
licurici dormind
pe această floare,
lumina ta-i aprinsă!
gadharva e numele unor ființe distincte din hinduism și budism; de asemenea, este și termenul folosit pentru muzicienii pricepuți din muzica indiană clasică
Traducător Iulian Leonard

Wislawa Szymborska - Platon, sau de ce


Din motive incerte
sub circumstanțe neștiute
Ființa Ideală a încetat să mai fie satisfăcută.
Ar fi putut continua la infinit,
tăiată din întuneric, forjată din lumină,
în grădinile sale adormite deasupra lumii.
De ce, oare, a început să caute senzații tari
în compania rea a materiei?
La ce bun ar fi pentru epigoni,
inepți, bătuți de soartă,
lipsindu-le orice cale către eternitate?
Înțelepciunea saltă
cu un ghimpe înfipt în călcâiul său?
Armonia a deraiat
de la apele învolburate?
Frumusețea
cu viscerele sale neatrăgătoare
și Binele –
de ce umbră,
când nu avea una înainte?
Trebuie să fi fost un motiv,
oricât de incert,
dar chiar și Adevărul Gol, ocupat cu răvășirea
garderobei pământului,
nu-l va trăda.
Să nu mai zic, Platon, de acei poeți îngrozitori,
gunoi împrăștiat de briza ce vine de sub statui,
resturi ale acelei mărețe Tăceri de sus.


Traducător Florin Buzdugan

Wislawa Szymborska - Fotografie din septembrie 11


Au sărit de la etajele în flăcări –
unu, doi, câțiva,
de mai sus, de mai jos.
Fotografia i-a păstrat în viață
iar acum îi ține
deasupra pământului înspre pământ.
Fiecare este încă întreg,
cu o față anume
și sângele bine ascuns.
Este suficient timp
pentru păr să se dezlege,
pentru chei și monede
să cadă din buzunar.
Încă sunt în apropierea aerului,
în interiorul compasului de locuri
care abia acum s-au deschis.
Pot face doar două lucruri pentru ei –
să descriu acest zbor
și să nu adaug un ultim vers.

Traducător Florin Buzdugan

Wislawa Szymborska - Sfârșitul și începutul


După fiecare război
cineva trebuie să facă ordine.
Lucrurile nu se vor
îndrepta de la sine, în fond.
Cineva trebuie să împingă molozul
la marginea drumului
ca vagoanele pline de cadavre
să poată trece.
Cineva trebuie să se nămolească
în gunoi și cenușă,
arcuri de canapea,
cioburi de sticlă
și cârpe pline de sânge.
Trebuie adusă o grindă
ca să proptească un perete.
Trebuie pus un geam,
repusă o ușă.
Estetic nu e,
și durează ani întregi.
Toate camerele de filmat s-au dus
după un alt război.
Ne vor trebui iarăși podurile
și noi stații de tren.
Mânecile se vor jerpeli
de la atâta suflecat.
Cineva, cu o mătură în mâini,
încă-și amintește cum a fost.
Altcineva ascultă
și dă din capul său întreg.
Dar sunt deja cei din apropiere
care încep să umble de colo-colo,
care se plictisesc.
Afară din tufișuri
uneori cineva încă aruncă
argumente ruginite
și le duce în mormanul de gunoaie.
Cei care au știut
ce se-ntâmpla aici
trebuie să le facă loc celor
care știu mult prea puțin.
Și aproape nimic decât puțin.
Și, în cele din urmă, cei care nu știu mai nimic.
În iarba care dă pe dinafară
cauze și efecte
cineva trebuie întins în afară,
lama ierbii în gura sa
holbându-se la nori.


Traducător Florin Buzdugan

Héctor P. Agosti- Brâncuşi





Sfântul Ioan al Crucii a putut asculta muzica
inefabilă a „singurătăţii sonore”.
Brâncuşi ne inundă
cu sonora lui linişte
E o muzică patetică şi în acelaşi timp
senină, ca şi cum ne-am simţi deodată aidoma primului
om de la purcederea lumii,
uluiţi de imensa linişte , dar copleşiţi
în acelaşi timp
de reala şi profunda sa sonoritate.
La Brâncuşi parcă s-ar fi împlinit
profeţia lui Antonio Machado:
că vorbesc doar inima şi piatra,
o piatră redevenită inimă prin graţia poeziei şi o
şi mai tare inimă în neîntreruptul ei dialog
liniştit.
Omul descoperă astfel o dimensiune rotundă.
Se află el însuşi în faţa lumii,
se află el însuşi în lume,
se află el însuşi în sine:
se poate contempla în totalitatea lui
de fiinţă totală.
Iar liniştea se populează de muzici,
deoarece Brâncuşi face ca omul să se nască
în înfiorare.

Trad. Ion Caraion

Konstantinos Kavafis - Cuvântul şi tăcerea






“Dacă vorbele n-au nici un înţeles, tăcerea e preţioasă”- proverb arab

“De aur e tăcerea şi de argint Cuvântul.”
Care profan rostit-a astfel de blasfemie?
Ce asiat zănatic, orb şi mut, sfidând la fel destinul orb şi mut
care nebun, străin de lume, duşman
virtuţii, a numit sufletul o himeră, cuvântul de argint?
Singurul dar al nostru  atotcuprinzător,
tristeţi şi-avânt, iubire, bucurie,
singurul fapt uman în tot ce-avem sălbatic!
Tu care îl numeşti de-argint nu ai credinţa
în viitorul dezlegând tăcerea, în tot ce-ar însemna
 cuvânt de taină
Neînţelept eşti, mersul nainte nu te-ncântă-
cu ce nu ştii-tăcerea de aur-te hrăneşti.
Eşti bolnav-căci tăcerea-i neştiutoarea-i boală,
iar Cuvântul cel cald şi-atrăgător-sănătate,
Tăcerea –i umbră, noapte; Cuvântul-plină zi.
Cuvântul adevăr e, viaţă-nemurire.
Să cuvântăm întruna, tăcerea nu-i a noastră
de vreme ce ni-e chipul după al Vorbei chip.
Să cuvântăm întruna, căci gândul sfânt din noi e
vorbirea cea de abur a sufletului mut.


15 ianuarie 1892

Trad. Elena Lazăr

Yannis Ritos – Simfonie de primăvară




I
Voi părăsi
piscul alb acoperit cu zăpadă
ce încălzea cu un surâs rece
nemărginita mea singurătate.
Îmi voi scutura de pe umeri
cenușa aurie a aștrilor,
așa cum vrăbiile
își scutură zăpada
de pe aripi.
Așa modest, omenos, întreg
așa preabucuros și neprihănit
voi trece
pe sub acaciile înflorite
ale mângâierilor tale
și voi bate
în geamul prealuminos al primăverii.
Voi fi băiatul cel bun
care le zâmbește lucrurilor
și sie însuși
fără șovăire sau neîncredere.
Ca și cum nu aș cunoaște
chipurile palide
ale amurgurilor de iarnă,
lămpile din casele pustii
și trecătorii singuratici
pe sub lumina lunii
în august.
Un copil.



II
Îmi închisesem ochii
pentru a scruta lumina.
Orb.
Arsesem flacăra
pentru a respira.
Nopțile
ascultam foșnetul tăcerii
iar răsuflarea zâmbetului
nu cunoștea pocăința.
Să îmi curgă lacrimi
pe mâinile-mi diafane
cuprins de o bucurie diafană
ce nu cunoaște dorința.
Nu dezmierdări. Nu vise.
Mai departe.
Acolo unde visul se năruie
și pieirea își află pierzania.
Și ai venit tu.



III
Privește iubito
cum te privesc
mâinile mele îndurerate.
Ca doi copii orfani
care plângeau seara
fără pâine
și au ațipit tremurând
în zăpadă.
Înghețaseră, dar nu cerșeau.
Țineau
o floare tăcută
și se jucau gingaș și stângaci
pe drumurile desfundate.
Iubito
privește cum șovăie
mâinile mele întunecate.
Cum se poate deschide
această poartă a luminii
pentru mine care nu am cunoscut
nici umbra unei sclipiri?
Sfios stau afară în frig
și privesc ferestrele mari,
trandafirii luminați
și cristalele
și îmi tot spun să pornesc la drum
înspre noaptea știută
și tot stau
în fața ușii tale.
Nu mă chema încă.
Hai să prelungim
aceste ceasuri tulburi,
preapline
în care două lumi
se întâlnesc
în care două glasuri grave
plutesc
pe o coardă de argint
și un strop de rouă
tresaltă și se leagănă
în floarea nopții.
Aici va sta,
acolo va cădea.
Iubito
ce se pregătește pentru noi
sub privirile zeilor
în spatele acestei revărsări de lumină?
V
Bătaia clopotelor luminii
ne întâmpină
pe țărmul auriu al mării.
Aurora trece pe nisip
abia umezindu-și tălpile goale
în undele de aur.
O tânără fată
a deschis fereastra
și i-a zâmbit mării.
Și-a închis ochii în fața luminii
pentru a scruta în străfunduri
strălucirea surdă
a zâmbetului ei.
Ascultă toaca
bisericilor de la țară.
Vine de foarte departe
de la foarte mare adâncime.
De pe buzele copiilor,
din neștiința rândunelelor,
din curțile albe, duminica,
din caprifoiul și hulubăriile
caselor sărăcăcioase.
Ascultă toaca
bisericilor în primăvară.
Sunt bisericile
ce nu au cunoscut răstignirea
și învierea.
Au cunoscut doar icoanele
Băiatului de doisprezece ani
cu o mamă gingașă
care îl aștepta seara în prag,
și cu un tată pașnic care răspândea mireasma de ogor
și purta în ochi solia
viitoarei Maria Magdalena.
Hristoase al meu
ce ar fi fost drumul tău
fără smirnă și fără nard
pe picioarele tale prăfuite?
Departe, departe
priveai
cerul
cu un surâs de azur
în timp ce mirul spicelor
și pașii femeilor
râdeau
în fața ferestrei tale.
Iubito,
culegând mușețel
și privind marea
vom spune iarăși
rugăciunea noastră din copilărie
laolaltă cu păsările și cu frunzele.
Și de departe, din străfunduri toaca
bisericilor copilăriei
va cânta cântecul
gingașului Nazaret
peste câmpiile înverzite.



VI
Iubito
viața și bătaia aripilor mele
țin doar o clipă.
Nu vezi
pe pielea mea
strălucirea primei deschideri?
Nu auzi
în fibrele mele
mii și mii de aripi ale unor mici ciocârlii
pe care de-abia le-a atins
prima rază
a zorilor?
Cât sunt de tânăr.
Cât sunt de tânăr
la adăpostul pleoapelor tale.
Mușchiul de pământ
de pe bătrânele izvoare
ce își adună lacrimile de argint
în oglinzile albastre ale cerului
doarme îndărătul ochilor mei
care te privesc.
Nici o ruptură.
Amintirea despărțirilor
nu îmi zbârcește mâinile
pe care zorii le-au prins în căușul mîinilor tale.
Pe buzele tale gust
verdeața de la țară
și legendele mării.
Căldura trupului tău
mă îmbracă în veșmântul soarelui.
Pecetluiește răsăritul
din ferești.
Cugetările și stihurile
se prelungesc în noapte
iar din patul nostru noi
de-abia le auzim glasurile
ca niște sporovăieli de bețivi
care îi vorbesc propriei umbre
și lunii nevolnice.
Lumina din părul tău de prințesă
acoperă umerii nopții.
Aștrii se cufundă
în adâncurile ochilor tăi
și noi înflorim
încrezători și frumoși
asemenea creaturilor
în prima zi a Domnului
când nu întrebaseră și nu se minunau de nimic.


VIII
Mi-am azvârlit
armura
pe coridorul tău luminos.
Eram gol când am bătut
la ușa iatacului tău.
Scăldându-mă în strălucirea
așteptării
unei vieți depline
de pe trupul meu se scurgeau
picăturile soarelui.
Și atunci când patul s-a deschis
înspre cerul inundat de lumină
mi-am depus la picioarele tale
ultima-mi mască.
Astfel
un zeu a abandonat
împovărătoarea lui putere
și elogiile lingușitorilor.
Înveșmântat
în aripile albe ale neprihănirii
a venit să își încolăcească gâtul
în jurul coapselor trandafirii
ale Ledei.
Acolo și-a recunoscut dumnezeirea
și a scris cu ciocul
pe carne
poemul Elenei.
Iubito
tot sufletul îmi tremură,
frunziș al recunoștinței.
Mă rog în genunchi.
Doamne al meu, Doamne al meu
dragostea mea dispăruse
ca să mă bucur și să pricep
măreția ta.


IX
Murmurul serii
și sclipirile iasomiilor
așteaptă un răspuns
în fața pragului nostru.
Ce vor de la noi?
Ce ne aduc?
Trupul tău gol
trupul tău gol
gol-goluț
împlântat în inima nopții
răsărit de aur
– lumina întrupată.
Gol
înfășurat în trupul tău
fără de flori, glas și cântec.
Nici o altă lumină
să nu umbrească lumina
ce răsare din carnea ta.
Dragostea
mai mare
decât tăcerea
îl unește pe Dumnezeu cu omul
și umple nemărginita prăpastie
cu aripi și flori.
Închid ochii.
Trăiesc și iubesc.
O coardă muzicală
întinsă pe trupul tău
veghează și răspunde
vigorii cerului
și pământului.
Un geamăt de fericire
se înalță din măruntaiele pământului
din peșterile pădurii
străbate timpul
și spațiul
în noaptea înmărmurită.
Înlăuntrul său se zvârcolește
întreaga viață și întreaga moarte.
Mijește de ziuă,
Liniște.
Oboseala zeilor.
Cine este?
O rază bate
cu degetul ei mic
în geamul închis.
Nu vorbi.
Două trupuri goale
strălucesc prin brumă –
două berze
neclintite
pe acoperișul lumii
mai presus de solemnitatea
câmpiilor în floare de dimineață.


X
Iubire, iubire
nu mi-ai adus
nici o firimitură de lumină ca să pot cina.
Nemâncat, gol și fără lacrimi
colindam prin munți
și îmi aținteam ochii neînduplecați
înspre cer
căutându-mi răsplata
tăcerii și a cântecului.
Gingașele amurguri,
culmile domoale ale munților
și serile strălucitoare de vară
mă întrebau unde ești, iubire.
Și eu nu aveam ce să răspund
și plecam în tăcere
azvârlindu-mă la pământ
ca să îmi ascund umilința.
Zorii pământii
își rezemau pe pervazul meu
bărbia lor străvezie,
își pironeau ochii lor mari și albaștri
pe fruntea mea lată
și mă priveau cu amărăciune,
cerându-mi să mă dezvinovățesc.
Ce să răspund, iubire?
Și treceam pragul
îmi scuturam părul negru corb în lumină
și le cântam în lung și în lat vânturilor
cântecul „nesupusului”.
Încăpățânat, palid și trufaș
priveam lumea și strigam:
” Nu am nimic,
toate sunt ale mele”.
Și totuși un glas de copil
plângea stăruitor înlăuntrul meu
fiindcă nu veniseși, iubire.
În nopțile de primăvară
când polenul aștrilor
și al florilor
veghea pe pielea mea
o sclipire îndurerată
se târa prin sufletul meu nemărginit
fiindcă întârziai să vii, iubire.
De aceea chiar și cele mai strălucitoare stihuri ale mele
aveau ascuns în inima lor
zvâcnetul unui suspin
fiindcă lipseai din inima mea, iubire.
Când rătăceam
în singurătatea toamnei
prin pădurile golașe
căutând cu degetele strânse
soarele care se ridica palid
pe deasupra lacurilor înghețate,
pe tine te căutam, iubire.
Și atunci când îmi întorceam
ochii de la pământ
și ciuruiam cu priviri de foc
zidurile nopții
era pentru că nu voiam să plâng
pentru că nu te gândeai la mine, iubire.
Căutându-l pe Dumnezeu
te căutam pe tine.
Așteptându-te pe tine
mi-am umplut grădinile
cu crini albi
ca să-ți afunzi în ei pulpele
în serile argintii
în care luna îți stropește cu rouă
chipul tău preaslăvit din fildeș.
Pentru tine, iubire, am pregătit totul
și dacă am învățat să cânt atât de dulce
a fost pentru că în chiar glasul meu
căutam să găsesc urmele pașilor tăi
căutam să sărut
fie și numai praful umbrei tale,
iubire.


  XI
Eu care am dormit
(atâția ani)
fără foc, fără opaiț
eu care îmi îmbrățișam doar
umbra mea tăcută
mi-am dezvelit buzele
ca să preaslăvească
venirea ta.
Atât de sărac eram, iubire,
atât de sărac
încât nu aveam în palmă nici o mângâiere
ca să îmi cumpăr ceasurile
în care nu aveam obolul unui sărut
ca să-l dau căpitanului umbrelor
să mă treacă pe celălalt mal.
Toată viața mi-am risipit-o
săpând în pustie
și așteptând fără să o cunosc
sămânța privirilor tale.
Călit
de amărăciune
și de veghe
m-am învrednicit de sosirea ta.
Îți mulțumesc.
Îți mulțumesc.
M-am născut ca să apuc
să dau binețe pe marginea drumului
soarelui din ochii tăi.
Dacă nu ai fi venit, iubire,
ce i-aș fi răspuns lui Dumnezeu
când într-o noapte
dedesubtul torțelor aștrilor
m-ar fi întrebat
cum am arat pământul,
cum am folosit
semințele florilor
pe care mi le-a încredințat?
Lasă-mă să plâng
pe genunchii tăi
în mijlocul binefăcătoarelor tale mângâieri.


XII
Plăsmuind flori netrebuincioase
am uitat să trăiesc.
Dincolo
de gratiile cărților
am întemnițat chipurile
trandafirii ale zilelor.
Degetele
săruturilor neîngăduite
se înfiorau moarte
pe găurile flautelor.
Cine a ghicit
moartea trandafirilor
și lacrimile miresmelor
în sunetele neîntinate
și pe fruntea înălțată cu trufie?
Lumina galbenă
a lămpii
îmi înlăcrima mansarda
în vreme ce glasurile câmpurilor
și ale păsărilor
se revărsau în noaptea nesfârșită
de iulie.
Afară
marea și cerul.
Înăuntrul
figura anchilozată
mâinile goale.
O umbră violet
umplea de praf oglinzile
și buzele.
Pe când mâna ta strălucitoare
străbătea noaptea
pe ceasul stricat din colț
limbile zorilor răspândeau o lumină fosforescentă
și cucul mort
vestea primăvara.
(Doamne, cum au tresăltat
draperiile neclintite.)
Zilele mele cele moarte
nu muriseră.
Te așteptau tăcute
în spatele ușii închise
asemenea unor fete
ce nu cunosc dragostea.
Cum vei plăti acum
o moarte îngropată
sub dezmierdările tale?
Un copil care s-a culcat
după douăzeci și opt de primăveri
ca să se trezească în mâinile tale?


XIII
Ceasuri trandafirii
toamne trandafirii.
Vremea surâde, surâde,
curge ca un râu de sănătate
printre oleandri.
Afară amiaza aurie
arde în vinele
greierilor.
Auzim glasurile copiilor
care se scaldă în soare
și în mare.
Știm cârciumile de la țară
ascunse în pădure
ceva mai sus de țărm.
Pe geamurile lor spălate
râd reflexe
verzi-albăstrui.
Lumina răcoroasă
își mijește ochii
la adăpostul arborilor.
De-ar muri săracii
la poarta veșniciei,
bătând în ea fără să fie auziți,
închizându-și ochii
pe verdeața trecătoare
ce chezășuiește veșnicia.
Suntem încredințați
în fiorii noștri de pământeni,
gustăm din veșnicie.
Nu e nici teamă, nici invidie.
Hotărâți, blânzi și buni
mângâiem
în bucuria noastră
toate făpturile lumii.
Îți strâng mâna.
Ce îmi lipsește
ca să urăsc viața?
Bărcile albe ancorate,
umbrele pescărușilor
se profilează
pe nisipul ud
și pe carnea ta.
Nici o sirenă nu șuieră.
Nimeni nu se strămută.
După-amiază călduroasă, aurie.
Popas al Nemărginirii
– inima noastră.


XIV
Ne întindem mâinile
în soare
și cântăm.
Lumina ciripește
în vinele ierbii
și ale stâncii.
Strigătele vieții
au încordat crengile,
arcuri ale puterii.
Scoarța copacilor
verde și lucioasă
strălucește
– rochie dungată ce plesnește
pe pieptul necopt al unei țărănci.
Cum ne iubim
trupurile noastre făcute pentru dragoste.
Nu ne chemați să plecăm.
Închiși în trupul nostru
ne aflăm pretutindeni.
Fiecare pasăre
ce se cufundă în albastru
fiecare buruiană
ce încolțește la marginea drumului
ne aduce vestea Domnului.
Oamenii
trec pe lângă noi
frumoși, iubiți
înveșmântați
în visul nostru, în tinerețea
și în dragostea noastră.
Iubim
cerul și pământul
oamenii și animalele
reptilele și insectele.
Și noi suntem
toate laolaltă
cerul și pământul.
Trupul nostru mândru
de frumusețea bucuriei.
Mâna noastră atotputernică
de elamnul dragostei.
În palma dragostei
încape universul.


XV
A meritat să existăm
ca să ne întâlnim.
Sărutul nostru a pecetluit
tăcerea veșnică.
Nu mai rămâne gol
nici măcar un colț trandafiriu
al celulelor noastre.
Nimic altceva.
Nimic altceva.
să plece umbrele și luminile
de pe fruntea ta fragedă.
Aruncă în foc
cununile uscate de laur
ce zbârcesc strălucirea
iatacului dragostei noastre.
Ce va adăuga o diademă
la diadema
părului nostru dezmierdat de sărutări?
Se înnoptează.
O fulgurare albă plutește
deasupra pădurii umbroase
– un șirag de porumbei
– mângâierile noastre viitoare.
Iartă-mă, iubire,
că-n seara asta cânt
ceasurile argintii
în care ar trebui să-mi înalț mâinile
înspre stelele părului tău.
Le arunc o firimitură
privighetorilor rănite
care odinioară îmi hrăniseră rana
cu lumină.


   XVI
Bucurie, bucurie.
Nu ne pasă
ce urme va lăsa sărutul nostru
în timp și în cântec.
Am atins
marele fără de scop
care nu-și caută scopul.
Dumnezeu
se împlinește pe sine
în sărutul nostru.
Îndeplinim mândri
porunca nemărginirii.
O mică fereastră
vede lumea.
O vrăbiuță spune
cerul.
Taci.
Pe unduirile buzelor noastre
sălășluiește absolutul.
Tăcem și ascultăm
în albastrul serii
răsuflarea mării,
asemenea pieptului unei fete fericite
care nu-și poate cuprinde
fericirea.
A căzut o stea.
Ai văzut?
Tăcere.
Închide ochii.


XVII
Înveșmântat în strălucirea
mângâierilor tale,
străbat cutezător
pădurea nopții.
Nimeni nu poate
pângări
marginile patului nostru.
Furtunile n-au decât să vină
să spargă oglinzile din grădini.
Zăpada-mi poate bloca ușa.
Noaptea
n-are decât să acopere cu palma-i
ultima lucarnă.
Eu voi arăta ploii
acest trandafir primăvăratic
pe care mi l-au lăsat pe mâini dezmierdările tale
și voi surâde vesel
în singurătatea mea.
Ce osândă va putea șterge
prealuminoasele urme
ale ochilor tăi?


XVIII
Îmi închid pleoapele
în noaptea tihnită
și aud ciripind miriade de aștri
acolo unde degetele tale s-au prelins
pe trupul meu.
Sunt
cerul înstelat
al verii.
Grație iubirii tale
am devenit atât de profund
și de frumos, atât de mare
încât nu mă mai poți
îmbrățișa.
Iubito,
haide să împărțim
darurile pe care mi le-ai adus.
Iată pădurea se încovoaie
sub greutatea florilor și a frunzelor ei.


XIX
Seara se apleacă.
Un mănunchi de trandafiri
în părul tău.
Gingaș, gingaș.
Se apleacă.
Privesc orele
luminoase
ce se topesc în adâncimile
chipului tău.
O rândunică
glăsuiește
în amurg.
Doi oameni.
Umbra lor pe drum.
Nu băgăm de seamă.
O mică strălucire
caută să se facă ascultată.
Nu suntem aici.
În afara mâinilor noastre
nu mai există nimic.
Nimic.
Polenul sărutului nostru
se pregătește
cu sclipirile lucrurilor.
Ce frumos se înfioară,
se adună ele
pe trupul tău.
Prin ochii tăi
iubito,
privesc lumea.
Și seara,
slujitoarea iubirii,
sporește miresmele din părul tău
stropește cu trandafiri patul nostru.
Noaptea desăvârșește nemărginirea
pentru a înflori în sângele nostru.
O stea căzătoare ne va șterge
crisparea.
Cât de nouă este umbra
în noua noastră atingere.
Nu mai știu să cânt.
Îți aparțin.
Viața îți aparține.


XX
… Seara de vară
a intrat pe fereastră
în camera albă
a casei mele părintești.
Întins
pe patul copilăriei mele
cu pleoapele pe jumătate închise
ascultam stelele și greierii
ce fredonau pe câmpuri.
La lumina lămpii inimoase
mama înflora
o ancoră din mătase albastră
pe șorțul meu de in.
Mâinile ei gingașe se perindau
peste focul luminos
– păsări albe
pe lacul tihnit al inimii mele.
Ancora înflorată
ținea zdravăn legate
în micul port al insulei noastre
bărcuțele molcome
și visurile mele.
Moartea nu a atins
verdeața grădinii noastre
și de la balconul nostru înflorit
nu a fluturat niciodată
batista despărțirii
înspre marea nemărginită.
Necunoscutul dormea
senin
la umbra mamei.
Iar eu
care nu știam nimic
îl vedeam pe bunul Dumnezeu
zâmbindu-mi
dindărătul ferestrei deschise
printre tufele aurii de stele.
O mireasmă de ierburi crude și de iasomie
se legăna în aerul blajin.
Și un picior sprinten
ca pasul radios al Îngerului
ne cutreiera casa.
Era pasul tău, iubire,
ce căuta de atâția ani
să mă întâlnească
în lumina lunii de vară.
Și eu vegheam
ascultându-ți pasul
ce umplea de cântec
inima lumii
și inima mea.
În seara asta simt din nou
în afara casei noastre
umbra ocrotitoare a Îngerului.
Iubire, tu mi-ai adus înapoi
păsărelele albe ale mamei
și această ancoră ce leagă
în portul tăcut
bărcile rănite.
Toată frumusețea mea se adună
ca să împodobească părul tău.
Și toate lucrurile dulci și gingașe
care erau ale mele, dar deveniseră parcă străine
și mă uitaseră
se întorc înapoi în mâinile tale
ca să se încălzească
să se trezească iar la viață
și să te sărute.


XXI
Părul tău
înmiresmează noaptea.
Pe pleoapa lunii
s-a uscat
lacrima îndoielii.
Împliniți,
sinceri
fără să cerem,
fără să așteptăm
atingem străfundurile
lumii.
În vinele diafane
ale florilor
ascultăm
pulsația trandafirie a timpului
ce se înrudește cu sângele nostru.
Ascultăm inima insectelor
și a frunzelor
palpitând alături de inima noastră.
Toate au venit
să-și încredințeze taina
în mâinile noastre.
Cum vom purta
pe umerii noștri dezmierdați de săruturi
întreaga fire?
Veacurile au pregătit îndelung
clipa aceasta
pentru ca veșnicia să se bucure
pe deplin de chipul ei luminos
în oglinda sărutului nostru.
A sosit plinirea.
Nu mai rămâne nimic altceva.
Acoperă-mă.
Mă tem, iubito.
Cum poate pământul
țină în mâinile lui
atâta fericire?
O piatră va crăpa
geamul tăcerii.
Și suferința își va sprijini
fruntea ei palidă
în palma gânditoare.
Sfârșește trandafirii
înainte de a se ivi crăpătura,
înainte ca din rană
țâșnească iarăși
cântecul nesecat.


XXII
În seara asta noaptea s-a oprit
la dragostea noastră.
Te infiori iubito
înveșmântată
în răcoarea argintie a lunii.
Tăcerea plutește prin aer.
Teama stăruie
pe vârfurile ochilor
și ale degetelor noastre.
Pasăre înfricoșată
încă necoaptă
sărutarea noastră
întreabă:
Dragoste, de ce ai venit?
Dacă pleci, dragoste?
Noi te-am înveșmântat
cu tot soarele
cu toată inima noastră
și când te vei rătăci
la întorsătura drumului
odată cu tine se vor rătăci
– pulbere albă sub pasul tău
stelele, păsările și florile.
Ție ți-am dat totul.
Nu am ținut nimic pentru noi.
Vom rămâne singuri
cu mâinile întinse
– o invocație încremenită
care să te cheme
și să audă propriul ei strigăt.
Gustul cerului se leagănă
și bucuria noastră este atât de amară
ca și cum ar fi plecat și noi am chema-o.
Aplecați
în barca înflorită
ne umezim degetele
în marea frământată
simțind până în străfund
fiorul veșniciei timpului.
Lumina se ivește
din unduirile aurii
ale mării tenebrelor.
Drumul haosului
sclipește întins
și barca brăzdează
spuma cea fără întoarcere.
Mă las în voia
ritmului tainic.
Nu mă trezi.
Încrezător,
fără vreo putere
în puterea sângelui
voi dormi
în vreme ce trandafirii mâinilor tale
vor veghea pe umerii mei.
În somn voi auzi
plescăitul velelor
și răsuflarea vânturilor.
În față
un zeu tăcut
va vâsli domol
și în părul tău vor scânteia
țăndările diamantelor
picăturile incolore
ale lunii
și ale apei.
Nu mă trezi.
De ce să ne împotrivim?
Ce am câștigat
atât amar de ani cât am mers neîmblânziți
împotriva valului?
A rămas doar truda
iubita trudă
fiindcă altceva nu am avut de iubit.
De-am adormi
la prora înflorită
fără să visăm.
Valul cunoaște
mai profund decât cunoașterea noastră
scopul nostru ce vâslește
în același fără de sfârșit scop al Lui.







Traducere: Tudor Dinu


(Din vol. YIANNIS   RITSOS, SIMFONIE DE PRIMĂVARĂ, Editura Omonia, 2009)
Yiannis Ritsos – Simfonie de primăvară